Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Cine v-a spus că vineri vor fi oprite aparatele? m-a întrebat doctorița, imediat ce a intrat în salon.
— Fostul meu soț, am răspuns. Mi-a spus că medicii au hotărât că fiica noastră nu mai are nicio șansă.
Femeia s-a întors spre Laurențiu, care stătea în prag.
— Domnule, noi nu am luat o asemenea decizie. Mara este într-o stare gravă, dar continuăm tratamentul și evaluările neurologice. V-am explicat foarte clar acest lucru.
Laurențiu a început să se bâlbâie.
— Eu… am înțeles că trebuie să ne pregătim pentru ce este mai rău.
— Una este să discutăm despre un prognostic rezervat și cu totul altceva să afirmați că am decis oprirea aparatelor, i-a răspuns doctorița.
M-am sprijinit de marginea patului. Simțeam că nu mai am aer.
— Atunci de ce mi-ai spus asta, Laurențiu? De ce ai vrut să cred că trebuie să-mi iau rămas-bun de la copil?
Nu mi-a răspuns.
Doctorița s-a apropiat de Mara și a început să o examineze. I-am explicat despre cele două strângeri ale mâinii, semnalul nostru secret încă de când fetița era mică.
— Este important ce ați observat, mi-a spus. Dar trebuie să stabilim dacă mișcările sunt voluntare sau reflexe. Vom repeta evaluările.
Apoi m-a întrebat când vorbisem ultima dată cu fiica mea.
— Acum nouă zile, înainte să plec în Germania. După aceea, tatăl ei mi-a spus că este la bunica, că doarme sau că are telefonul descărcat.
Doctorița a privit din nou spre Laurențiu.
— Mara este internată de cinci zile. De ce mama nu a fost informată?
— Am încercat să o sun, a murmurat el. Nu răspundea.
— Telefonul meu a fost deschis permanent! am izbucnit.
O asistentă m-a condus într-un birou pentru verificarea datelor de contact. Când mi-a arătat numărul trecut în fișa de internare, am simțit că îmi îngheață sângele.
Ultimele trei cifre erau greșite.
— Acesta este numărul comunicat de tatăl fetei? am întrebat.
— Da, doamnă. La acest număr s-a încercat contactarea dumneavoastră.
Am scos telefonul și i-am arătat numărul meu adevărat.
Laurențiu îl știa de doisprezece ani. Nu avea cum să-l încurce atât de ușor.
În aceeași după-amiază, am discutat cu asistenta socială a spitalului. I-am arătat mesajele în care fostul meu soț mă asigura că Mara este bine, deși copilul se afla deja internat.
Femeia a citit totul cu atenție.
— Doamnă Nicoleta, vom consemna aceste neconcordanțe și vom informa instituțiile competente. Trebuie clarificate atât împrejurările accidentului, cât și motivul pentru care nu ați fost anunțată.
Am ieșit pe hol și i-am găsit pe Laurențiu și Sabina lângă automatul de cafea.
— Vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat cu Mara, am cerut.
Sabina și-a încrucișat brațele.
— A căzut pe scări. Copiii mai fac și accidente. Nu înțeleg de ce trebuie să transformi totul într-un scandal.
— Unde erai când a căzut?
— În bucătărie. Am auzit zgomotul și am ieșit.
— Și de ce nu m-ai sunat?
— Laurențiu a spus că se ocupă el!
Fostul meu soț a prins-o de braț.
— Sabina, hai să plecăm.
Atunci am înțeles că amândoi ascundeau ceva.
În zilele următoare, medicii au continuat să o evalueze pe Mara. Uneori își mișca degetele fără un tipar clar, alteori părea să răspundă când îi vorbeam. Doctorița mi-a explicat că recuperarea putea fi lungă și că nu trebuia să confund fiecare mișcare cu o îmbunătățire sigură.
Eu rămâneam lângă ea cât îmi permiteau regulile secției. Îi povesteam despre casă, despre caietul de desen cumpărat din Germania și despre lucrurile pe care urma să le facem împreună.
Între timp, poliția a început să verifice împrejurările accidentului, după sesizarea făcută de spital și informațiile oferite de mine.
O cameră de supraveghere de la intrarea blocului surprinsese o parte din evenimentele acelei zile.
În imagini se vedea Mara ieșind grăbită din apartament, urmată imediat de Sabina. Cele două păreau să se certe. Momentul căderii nu era vizibil, dar înregistrarea contrazicea afirmația Sabinei că se afla în bucătărie.
O vecină a declarat că auzise o ceartă pe casa scării, apoi o bufnitură. Când deschisese ușa, Mara era căzută pe trepte, iar Sabina stătea lângă ea.
Laurențiu a fost chemat să dea explicații.
La început a susținut că nu mă anunțase pentru că eram în străinătate și nu voia să mă sperie. Dar când i-au fost arătate mesajele în care îmi spunea că Mara este la bunica, a recunoscut că mă mințise intenționat.
Sabina îl rugase să nu mă contacteze imediat, de teamă că o voi acuza pentru accident.
— Am crezut că Mara își va reveni repede, mi-a spus Laurențiu când ne-am întâlnit din nou pe hol. Apoi starea ei s-a agravat și nu am mai știut ce să fac.
— Și ai hotărât să-mi spui că medicii o vor deconecta?
Și-a coborât privirea.
— Am vrut să nu mai pui întrebări despre accident. Sabina era speriată. Nu am gândit limpede.
L-am privit fără să pot vorbi câteva secunde.
— Copilul nostru era între viață și moarte, Laurențiu. Iar tu ai ales să o protejezi pe Sabina de întrebările mele.
Nu mi-a răspuns.
Am cerut ajutorul unui avocat și am început demersurile necesare pentru protejarea Marei. Nu voiam să mă răzbun, dar nici nu puteam accepta ca fiica mea să fie din nou lăsată în grija unor oameni care ascunseseră o situație atât de gravă.
După aproape trei săptămâni de la întoarcerea mea, Mara a început să deschidă ochii pentru perioade scurte. Uneori își îndrepta privirea spre mine, alteori obosea repede și nu răspundea.
Într-o dimineață, doctorița era lângă pat când i-am luat mâna.
— Mara, iubita mea, dacă mă auzi, strânge-mă de două ori.
Am așteptat.
O strângere slabă.
Apoi încă una.
Doctorița a repetat evaluarea, folosind și alte comenzi simple. Mara a reușit să răspundă de câteva ori.
— Este încurajator, mi-a spus medicul. Dar recuperarea va necesita timp și multă răbdare.
Am început să plâng. De data aceasta, pentru prima oară după atâtea zile, simțeam și puțină speranță.
În săptămânile următoare, Mara a făcut progrese lente. A început să comunice prin gesturi, apoi prin cuvinte scurte. Avea dificultăți de concentrare și obosea foarte repede, dar medicii continuau recuperarea.
Când a fost suficient de stabilă, specialiștii au discutat cu ea despre ziua accidentului, fără să o preseze.
Mara și-a amintit că voise să mă sune. Sabina îi luase telefonul și îi spusese că nu avea voie să mă deranjeze în Germania.
Fetița încercase să iasă din apartament pentru a merge la bunica paternă, care locuia la câteva străzi distanță.
Sabina o urmărise pe scări și o prinsese de braț.
— M-am speriat, mami, mi-a spus Mara într-o după-amiază. Am vrut să mă desprind și am alunecat.
— Te-a împins?
Mara a clătinat din cap.
— Nu știu. Îmi amintesc că mă ținea și că am căzut.
Am îmbrățișat-o cu grijă.
— Nu trebuie să-ți amintești totul acum. Important este că ești aici.
Relatarea ei a fost consemnată de specialiști, împreună cu celelalte probe. Autoritățile au continuat să stabilească răspunderea pentru cele întâmplate, fără să presupună că orice neconcordanță dovedea automat o faptă intenționată.
În ceea ce mă privea, hotărârea era luată: Mara nu avea să mai rămână singură cu Sabina. Am solicitat instanței stabilirea unor măsuri provizorii privind programul de legături personale cu tatăl ei, ținând cont de starea medicală a fetei și de evaluările autorităților.
Laurențiu a încercat să mă convingă că făcuse totul din panică.
— Nicoleta, este și copilul meu. Nu am vrut să pățească nimic.
— Atunci trebuia să mă suni în prima clipă. Nu să mă minți cinci zile și să inventezi o decizie a medicilor.
Nu i-am interzis să-și iubească fiica. Dar i-am spus că încrederea nu putea fi reparată printr-o simplă scuză.
După externare, Mara a continuat recuperarea neurologică și kinetoterapia. Au existat zile în care mergea câțiva pași fără ajutor și zile în care avea nevoie să se odihnească după exerciții foarte simple.
Am rămas lângă ea și am urmat recomandările medicilor.
Într-o după-amiază, la câteva luni după accident, stăteam împreună la masa din bucătărie. Mara avea în față caietul de desen pe care i-l adusesem din Germania.
Desenase o casă, un copac și două persoane ținându-se de mână.
— Cine suntem? am întrebat-o.
— Noi două, mami.
Am zâmbit și i-am mângâiat părul.
— Este foarte frumos.
Mara a lăsat creionul jos și mi-a întins mâna.
Am prins-o ușor.
M-a strâns de două ori.
I-am răspuns la fel.
— Știam că o să vii, mi-a spus încet.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Întotdeauna voi face tot ce pot să ajung la tine, iubita mea. Și nu voi mai lăsa pe nimeni să ne despartă prin minciuni.
Mara și-a sprijinit capul de umărul meu.
Nu știam cât va dura până când își va recăpăta toate puterile. Medicii ne explicaseră că unele dificultăți puteau persista și că recuperarea trebuia făcută cu răbdare.
Dar nu mai eram pe holul acela de spital, ascultând un om care îmi spunea să-mi iau rămas-bun de la copilul meu.
Eram acasă, lângă fiica mea, iar ea putea să-mi spună din nou ce simte.
În ziua în care mă întorsesem din Germania, Laurențiu încercase să mă convingă că totul era hotărât și că nu mai aveam nimic de făcut. Adevărul fusese însă cu totul altul: ascunsese accidentul ca să o protejeze pe Sabina, nu pe Mara.
Cele două strângeri ale mâinii nu fuseseră o vindecare miraculoasă. Fuseseră doar începutul unui drum lung, pe care aveam să-l parcurgem împreună.
În seara aceea, înainte să sting lumina, Mara m-a chemat lângă pat.
— Mami, mai stai puțin?
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Cât ai nevoie, iubita mea.
Mi-a strâns degetele de două ori.
Și i-am răspuns, așa cum făceam de când era mică.
De două ori.