Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Irina, de ce plângi? m-a întrebat femeia de la telefon. Sunt Daniela, fiica domnului Pavel. Tata mi-a povestit cum l-ai ajutat în viscol. Ești bine?
— Sunt în mașină, în fața casei. Tata a pus lanțul pe ușă și a lipit un bilet că după ora zece nu mai intră nimeni. Fratelui meu i-a deschis la 01:20, dar pe mine m-a lăsat afară.
— La minus optsprezece grade?! Irina, spune-mi adresa. Vin să te iau imediat!
Am încercat să refuz, dar degetele îmi erau amorțite, iar tremuratul nu se mai oprea. I-am spus unde locuiesc.
Daniela a ajuns împreună cu soțul ei puțin după ora două. M-au găsit învelită cu pătura, pe bancheta mașinii. M-au dus direct la Urgențe, unde am fost consultată și încălzită treptat. Din fericire, nu suferisem leziuni grave provocate de frig.
— În noaptea asta dormi la noi, mi-a spus Daniela. Mâine hotărăști ce faci mai departe.
Dimineața, m-am trezit într-o cameră caldă, într-o casă în care nu cunoșteam pe nimeni cu o zi înainte. Pe noptieră găsisem un ceai și un bilețel: „Odihnește-te cât ai nevoie.”
Daniela mi-a spus că tatăl ei era bine și că voia să povestească pe Facebook cum îl ajutasem. M-a întrebat dacă poate menționa și ce pățisem acasă. Am acceptat, rugând-o să nu publice adresa.
Până la prânz, postarea fusese distribuită de sute de oameni. Colegii mei de la spital o văzuseră, iar o televiziune locală ceruse un interviu.
Atunci m-a sunat tata.
— Irina, ce-ai făcut?! Mă sună tot orașul! M-ai făcut de rușine!
— Tată, eu nu am încuiat ușa.
— Spune-le că a fost o neînțelegere! Că dormeam și nu te-am auzit!
— Dar mi-ai răspuns la telefon. Mi-ai spus să dorm unde am umblat.
Vocea i s-a schimbat.
— Ascultă-mă bine! Casa este a mea. Și mașina cu care mergi la serviciu este pe numele meu. Să nu uiți asta când vorbești cu reporterii!
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
Mașina fusese cumpărată din economiile mele, dar tata insistase să o trecem pe numele lui, spunând că se va ocupa mai ușor de acte. Nu-mi imaginasem că avea să folosească asta împotriva mea.
Mai era ceva ce oamenii nu știau. În fiecare lună îi dădeam tatei 1.200 de lei pentru cheltuielile casei. Cumpăram alimente, plăteam uneori facturile și îi luam medicamentele. Rareș, în schimb, nu contribuia aproape deloc.
La interviu nu am vorbit despre bani și nici nu am încercat să-l umilesc pe tata. Am povestit doar ce se întâmplase.
— Tatăl meu știa că sunt afară, am spus. Am vorbit cu el. Nu a fost o neînțelegere. Îl iubesc, dar nu pot să mint ca să ascund că m-a lăsat în frig.
Materialul a fost difuzat în aceeași seară.
Două zile mai târziu, Rareș a venit să mă vadă la Daniela.
— Irina, îmi pare rău, mi-a spus. Tata mi-a deschis mie și te-a lăsat pe tine afară. Ar fi trebuit să insist până îți deschidea.
— Nu tu ai pus lanțul, Rareș.
— Știu. Dar am intrat la căldură și te-am lăsat acolo. Nu trebuia.
L-am îmbrățișat. Era prima dată când fratele meu recunoștea că regulile tatei nu fuseseră niciodată aceleași pentru noi doi.
În săptămâna următoare, o colegă de la spital m-a ajutat să găsesc o garsonieră aproape de serviciu. Era mică, dar curată, cu o bucătărie luminoasă și o ușă pe care o puteam descuia singură.
Mi-am luat lucrurile din casa părintească într-o după-amiază, când Rareș era acasă. Tata a stat în sufragerie și nu mi-a vorbit.
Înainte să plec, i-am lăsat pe masă cheile mașinii.
— Până clarificăm actele, nu o mai folosesc. Nu vreau să-mi poți spune vreodată că trebuie să tac fiindcă îmi dai voie să conduc.
— Foarte bine! a răspuns. Să vedem cum te descurci singură!
M-am descurcat. Am mers cu autobuzul, am împărțit uneori drumul cu o colegă și am început să-mi organizez salariul fără să mai dau socoteală pentru fiecare cheltuială.
Am consultat și un avocat în privința mașinii. Mi-a explicat că dovezile plăților nu mă transformau automat în proprietară, dar puteau susține o înțelegere sau o eventuală pretenție financiară.
După aproape o lună, tata a acceptat să rezolvăm situația. Am mers împreună să întocmim documentele necesare, iar mașina a fost transferată legal pe numele meu.
Între timp, domnul Pavel se recuperase complet. A venit într-o duminică la garsoniera mea, împreună cu Daniela, și mi-a adus o pâine caldă și un buchet de flori.
— Irina, eu am scos oameni din nămeți aproape patruzeci de ani, mi-a spus. Dar când am rămas eu în șanț, tu ai fost cea care a oprit. N-am să uit.
— Mă bucur că sunteți bine, domnule Pavel.
— Și eu mă bucur că ai acum casa ta. Să nu mai lași pe nimeni să te facă să crezi că trebuie să înduri orice pentru că sunteți rude.
La două luni după noaptea viscolului, tata m-a sunat și m-a rugat să ne întâlnim. Am ales o cafenea din centrul Botoșaniului.
A venit singur, cu ochii obosiți.
— Irina, am greșit, mi-a spus. După moartea mamei voastre, am crezut că dacă țin totul sub control, nu o să vă pierd și pe voi. Dar am ajuns să te pedepsesc pentru orice.
— Tată, nu faptul că aveai reguli m-a durut cel mai tare. M-a durut că știai că sunt în frig și ai ales să nu-mi deschizi. Iar după aceea m-ai amenințat ca să mint.
Și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine când am văzut ce spuneau oamenii. Dar mai rușine mi-a fost când Rareș m-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea femeia aceea să te ia.
Am rămas tăcută.
— Nu-ți cer să te întorci acasă, a continuat. Vreau doar să știi că îmi pare rău.
— Te iubesc, tată. Dar nu mă mai mut acolo. Putem încerca să avem o relație mai bună, numai dacă îmi respecți viața și hotărârile.
A încuviințat. Nu l-am iertat pe loc, dar am acceptat să mai vorbim.
Au trecut câteva luni. Tata a început să mă sune ca să mă întrebe dacă sunt bine, nu la ce oră mă întorc. Rareș venea uneori la mine la cină, iar Daniela și domnul Pavel au rămas prieteni apropiați.
Într-o seară de toamnă, am terminat tura la spital aproape de miezul nopții. Am parcat în fața blocului, am urcat scările și am descuiat ușa garsonierei mele.
Înăuntru era cald. Mi-am lăsat geanta pe scaun, am pus apă pentru ceai și m-am uitat la ceas. Era 00:12.
Aceeași oră la care, în noaptea viscolului, găsisem lanțul tras și biletul lipit pe ușă.
Am rămas o clipă nemișcată, apoi am zâmbit. Nu mă mai aștepta nimeni să mă pedepsească pentru că îmi făcusem meseria.
Pe frigider aveam o fotografie cu mine, Daniela și domnul Pavel. Am privit-o și mi-am amintit cum un necunoscut pe care îl ajutasem într-o noapte geroasă îmi adusese în viață oamenii de care avusesem nevoie.
Am stins lumina din bucătărie și m-am dus să mă odihnesc.
De data aceasta, ușa era încuiată pentru siguranța mea, nu împotriva mea. Iar cheia era în mâna mea.