Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dragă Moș Crăciun, anul acesta nu vreau o jucărie.
Ana ținea foaia cu amândouă mâinile. Un colț îi tremura, atingând piciorul microfonului.
— Vreau să nu mai plângă mama noaptea în baie. Eu o aud și când lasă apa să curgă. Nu bat la ușă, fiindcă după aceea spune că i-a intrat săpun în ochi. Dacă poți să faci un singur lucru pentru mine, te rog să-l faci pe acesta.
A coborât foaia. Nu mai avea nimic de citit. Socrul meu s-a ridicat primul. Și-a lăsat paltonul pe scaun și a pornit spre ușă, unde Ilie stătea lângă director. Eu am ajuns la Ana aproape fără să simt podeaua sub picioare. Învățătoarea a închis microfonul și s-a aplecat lângă noi.
— Mami, trebuia să spun poezia? m-a întrebat Ana.
Am strâns-o la piept. Își ascunsese foaia între noi, de parcă acum îi era rușine de ea.
— N-ai făcut nimic rău, iubita mea.
Dinspre intrare s-a auzit vocea lui Ilie:
— Asta ai învățat-o să spună? Să mă faceți de râs?
Petre s-a oprit în fața lui.
— Lasă copilul în pace. Dă-i Ramonei telefonul.
— Tată, tu nu te amesteca. Nu știi ce se întâmplă la noi.
— Am auzit cum i-ai vorbit. Și telefonul ei e la tine. Dă-i-l.
Ilie a privit peste umărul lui, spre oamenii rămași pe scaune. Pentru prima dată de când intrase, părea preocupat de ceea ce vedeau ceilalți. A întins telefonul cu un gest scurt, nervos. Petre l-a luat și mi l-a adus.
Directorul a rugat un coleg să cheme poliția. Ilie a început imediat să explice că fusese doar o ceartă, că eu exageram și că fetița era prea sensibilă.
— Am văzut când ați împins-o, a spus directorul. Vă rog să așteptați în hol.
Învățătoarea ne-a condus pe mine și pe Ana într-o clasă alăturată. Petre a venit după noi cu paltonul lui și geaca fetiței. S-a așezat pe un scaun, fără să-mi ceară explicații în fața ei.
— Aveți unde să stați?
Am clătinat din cap. Mama mea locuia departe, într-o casă în care abia se încălzea o cameră. La salariul pe care îl păstram eu, nu puteam plăti imediat o chirie și o garanție.
— La mine este loc pentru amândouă, a spus Petre. Cât aveți nevoie.
— E băiatul dumitale…
Și-a frecat palmele, uitându-se o clipă spre ușă.
— Știu. Nu-mi cere să spun că nu mă doare. Dar nu vă trimit acasă cu el ca să-mi fie mie mai ușor.
Când au sosit polițiștii, am ieșit să vorbesc cu ei. Ana a rămas cu învățătoarea, iar Petre m-a însoțit. Când m-au întrebat ce se întâmplase, răspunsul vechi mi-a venit singur pe limbă. M-am oprit înainte să-l rostesc.
— M-a împins în tocul ușii. Mă doare umărul. Și nu este prima dată când mă lovește.
Mi-am ridicat mâneca. Am spus când apăruseră urmele și cum îmi prinsese brațul. Nimeni nu m-a grăbit. Le-am arătat și înregistrarea rămasă în telefon: câteva secunde cu scena, strigătul lui Ilie, apoi imaginea răsucită.
Soțul meu a încercat să se apropie, dar unul dintre polițiști i-a cerut să păstreze distanța.
— Ramona, hai acasă. Discutăm noi.
— Eu și Ana plecăm la tatăl tău.
S-a întors spre Petre.
— Îți dai seama că mergi împotriva propriului fiu?
— Merg cu ea la poliție, a răspuns socrul meu. Și spun ce am auzit aici. N-o să mint pentru tine.
Ilie a rămas lângă ușă. Eu m-am întors în clasă după Ana. I-am pus geaca peste rochița albă și am verificat să nu-i fi rămas fularul în mânecă. Gesturile acelea mici mă ajutau să-mi țin mâinile ocupate.
Petre ne-a însoțit la secție. Cât am dat declarația, el a stat cu Ana. Apoi am rămas eu cu fetița, iar socrul meu a povestit ce văzuse și auzise la serbare. Directorul își lăsase datele pentru a relata și el cele întâmplate.
Am depus plângerea. Am cerut ajutor pentru protecția mea și a copilului și am ascultat explicațiile, întrebând din nou acolo unde nu înțelegeam. De data aceasta, când am recitit declarația, nu am șters nimic ca să pară mai puțin grav.
Înainte să ajungem la Petre, am mers și la un consult pentru umăr. Fetița a așteptat cu bunicul ei. Nu m-am întors în apartamentul nostru după haine; pentru seara aceea ne ajungeau lucrurile pe care le aveam.
Petre ne-a pregătit camera lui, iar el și-a întins patul în sufragerie. A pus pe noptieră încărcătorul telefonului și o veioză. Apoi ne-a lăsat singure.
Ana a scos foaia din buzunarul gecii.
— Dacă nu citeam, poate nu se supăra tata.
M-am așezat lângă ea și i-am cuprins mâinile.
— Tata răspunde pentru ce face el. Tu nu trebuia să găsești o soluție pentru mine. E treaba noastră, a adulților, să avem grijă de tine.
— Și mâine stăm aici?
— Da. Am vorbit cu bunicul. Rămânem aici.
A pus scrisoarea sub veioză și s-a strecurat lângă mine. Am rămas îmbrăcată, cu spatele sprijinit de pernă, până când degetele ei s-au desfăcut de pe mâneca mea. Când Petre a bătut încet la ușă, întrebând dacă mai aveam nevoie de ceva, Ana dormea deja.
— Lasă-ne lumina de pe hol, te rog, i-am spus.
Petre a lăsat-o aprinsă. Eu am tras pătura peste umerii fetiței și am rămas lângă ea.