Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Diana, cine a venit? a întrebat bărbatul care tocmai apăruse la capătul holului.
Era un domn înalt, trecut de șaizeci de ani, cu părul cărunt și ochelari cu rame subțiri. Purta o cămașă albă și un sacou elegant.
Radu s-a grăbit să răspundă.
— Nimeni important, domnule Popescu. Doamna ne mai ajută cu treburile casei. A adus un cadou și tocmai pleca.
Bărbatul s-a apropiat, dar când mi-a văzut fața s-a oprit brusc.
— Elena? Elena Dumitrescu?
Am ridicat privirea. Chipul îmi părea cunoscut, dar trecuseră mulți ani.
— Domnul doctor Popescu?
Un zâmbet larg i-a luminat fața.
— Nu-mi vine să cred! Elena, dumneata ești?
Mi-a prins ambele mâini, cu o bucurie atât de sinceră, încât am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Diana, vino puțin! a spus el. Știi cine este doamna aceasta?
Fiica lui s-a apropiat, nedumerită.
— Tata, Radu tocmai mi-a spus că…
— Eu am lucrat cu Elena aproape zece ani la Spitalul Județean din Ploiești. Eram medic rezident când am cunoscut-o. Una dintre cele mai serioase și mai sufletiste infirmiere cu care am lucrat vreodată.
Radu privea când la mine, când la viitorul lui socru.
— Probabil este o confuzie, a murmurat.
— Ce confuzie, tinere? a întrebat doctorul. Aș recunoaște-o pe Elena și după treizeci de ani.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mai ții minte noaptea aceea de iarnă, când am rămas fără curent în secție și aveam trei pacienți care trebuiau supravegheați permanent?
Am zâmbit fără să vreau.
— Cum să nu? Dumneavoastră erați de gardă și abia începuserăți rezidențiatul.
— Elena a rămas după program să ne ajute, deși avea acasă un copil mic. Nu era treaba ei să stea peste tură, dar a văzut că aveam nevoie de oameni. N-am uitat niciodată.
Mi-am coborât privirea. Nu eram obișnuită să vorbească cineva despre mine astfel.
— Am făcut ce trebuia, domnule doctor.
— Nu, Elena. Ai făcut mai mult decât îți cerea cineva.
Diana se uita la noi cu o expresie tot mai nedumerită.
— Tata, dar de unde îl cunoaște doamna pe Radu?
Doctorul s-a întors spre viitorul ginere.
— Asta voiam să întreb și eu. De când lucrează Elena pentru voi?
Radu și-a dres glasul.
— De ceva vreme. Ne mai ajută cu hainele…
Nu am mai putut suporta.
— Nu lucrez pentru ei, domnule doctor.
Toți trei s-au întors spre mine.
Am strâns punga cu paharele de cristal la piept.
— Radu este fiul meu.
Diana a făcut un pas înapoi.
— Poftim?
— Eu sunt mama lui. L-am crescut singură de când avea nouă ani. Am venit astăzi să-l felicit pentru logodnă.
Doctorul Popescu a rămas nemișcat câteva clipe.
— Radu, este adevărat?
Fiul meu avea obrajii roșii.
— Da, dar lucrurile sunt mai complicate…
— Ce poate fi complicat în faptul că această femeie este mama ta?
Diana și-a retras mâna de pe brațul lui Radu.
— Tu mi-ai spus că mama ta locuiește în străinătate și că părinții tăi au avut o afacere.
Radu a privit spre podea.
— Nu voiam să credeți că vin dintr-o familie săracă.
— Și ai considerat că soluția este să-ți prezinți mama drept menajeră? a întrebat doctorul.
— N-am vrut să jignesc pe nimeni!
— Pe nimeni? a repetat Diana. Uită-te la ea, Radu!
Fiul meu s-a întors spre mine. Pentru prima dată, părea să observe că îmi tremurau mâinile.
— Mamă, îmi pare rău. N-am știut că tata Dianei te cunoaște.
Vorbele acelea m-au durut mai tare decât minciuna din hol.
— Asta îți pare rău, Radu? Că m-a recunoscut cineva?
A deschis gura, dar n-a răspuns.
— Dacă nu mă cunoștea domnul doctor, mă lăsai să plec pe ușa din spate, nu-i așa?
Diana avea ochii plini de lacrimi.
— Elena, vă rog să nu plecați. Sunteți mama lui Radu și aveți tot dreptul să fiți aici.
Am privit-o cu recunoștință.
— Îți mulțumesc, draga mea. Dar nu vreau să stric logodna nimănui.
— Nu dumneavoastră ați stricat ceva, a răspuns ea.
Doctorul Popescu a luat cu grijă punga din mâinile mele.
— Elena, te rog să rămâi. Nu ca să demonstrezi ceva cuiva, ci pentru că ești binevenită în casa mea.
M-a condus în salon, unde mi-a prezentat-o pe soția lui. I-a povestit despre anii petrecuți împreună la spital, iar ea m-a primit cu o căldură care m-a făcut să-mi stăpânesc cu greu lacrimile.
Radu a rămas în hol cu Diana.
Mai târziu, când invitații plecaseră, Diana m-a rugat să stăm puțin de vorbă.
— Doamnă Elena, pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Radu a venit vreodată să vă vadă în ultimul an?
Am ezitat.
— De două ori. Are mult de lucru.
— Și dumneavoastră știați că ne logodim astăzi?
— Mi-a spus joi. Dar mi-a explicat că este ceva restrâns și că nu trebuie să vin.
Diana a închis ochii pentru o clipă.
— Îmi pare atât de rău.
— Nu ai de ce să-ți ceri tu iertare pentru el.
În seara aceea, Diana i-a spus lui Radu că nunta va fi amânată.
Nu a făcut o scenă și nu i-a aruncat inelul. I-a spus doar că nu poate avea încredere într-un bărbat care mințise luni întregi despre propria familie.
— Nu mă deranjează că mama ta a fost infirmieră, i-a explicat. Mă deranjează că ai făcut-o să se simtă inferioară pentru munca prin care te-a crescut.
Radu a încercat să se justifice, dar Diana nu și-a schimbat hotărârea.
Am plecat spre Ploiești cu ultimul tren. Doctorul Popescu a insistat să mă conducă la gară, iar înainte să cobor din mașină mi-a spus:
— Elena, să nu-ți fie niciodată rușine de viața pe care ai dus-o.
— Nu mi-a fost, domnule doctor. Până astăzi, când am văzut că îi este rușine propriului meu copil.
Radu m-a sunat a doua zi. Nu i-am răspuns imediat.
Când am vorbit, mi-a cerut să-l iert și mi-a spus că vrea să vină la Ploiești.
— Poți veni, Radu. Dar nu vreau să-mi ceri iertare doar pentru că Diana a amânat nunta.
— Știu, mamă.
— Vreau să înțelegi că m-ai rănit. Și că nu mai accept să mă ascunzi de oamenii din viața ta.
A venit în duminica următoare. A intrat în apartamentul în care crescuse și s-a așezat pe vechea canapea din sufragerie.
Pentru prima dată după mulți ani, n-a mai vorbit despre funcție, bani sau oamenii importanți pe care îi cunoștea.
M-a întrebat despre spital, despre tata și despre copilăria lui.
Am vorbit mult. Nu l-am iertat pe loc, dar l-am ascultat.
Înainte să plece, a observat fotografia de la absolvirea facultății, așezată pe bibliotecă. Eram amândoi în ea. Eu purtam uniforma de infirmieră, fiindcă venisem direct de la serviciu.
Radu a luat fotografia în mână.
— Mamă, pot să iau o copie?
— Pentru ce?
— Vreau s-o pun la mine acasă.
L-am privit câteva clipe.
— Poți. Dar să nu uiți cine este femeia de lângă tine.
A dat din cap și m-a îmbrățișat.
Nu știu dacă Diana se va căsători vreodată cu fiul meu. Știu doar că, în ziua logodnei, am intrat într-o casă străină ca o mamă de care propriul copil se rușina.
Și am plecat de acolo cu fruntea sus, pentru că niște oameni care nu-mi datorau nimic mi-au oferit respectul pe care fiul meu uitase să mi-l arate.