Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce absențe nemotivate? a întrebat Mirela, întinzând mâna spre dosarul Doinei. Pune hârtiile alea la loc!
— Nu le pun, a răspuns Doina. Pentru că Elena nu este singura femeie căreia i-ai trecut absențe nemotivate deși avea documente justificative.
Mirela a încremenit. Eu țineam telefonul în mână, așteptând să pot pleca după Matei.
— Doina, nu știu ce încerci să demonstrezi, dar discutăm după program.
— Nu. Discutăm acum cu domnul Ionescu. Și Elena pleacă după copil.
Pentru prima dată de când lucram acolo, Mirela nu a mai găsit imediat o replică.
— Elena, du-te, mi-a spus Doina. Îți explic eu totul după aceea.
Am luat geanta și am plecat aproape alergând. În drum spre școală, am sunat la cabinetul medicului de familie. Matei avea febră mare, dar era conștient și mă aștepta în cabinetul școlii, supravegheat de personal.
L-am dus la consultație. Medicul l-a examinat, mi-a explicat ce semne trebuie urmărite și mi-a recomandat tratamentul potrivit. Abia când am ajuns acasă și l-am văzut dormind liniștit, am putut să mă gândesc la ce se întâmplase în atelier.
Telefonul a sunat după ora șase. Era Doina.
— Cum este băiatul?
— Mai bine. Dar ce s-a întâmplat acolo?
— Administratorul a văzut documentele. Mâine vrea să discute cu tine.
— Mirela ce a spus?
Doina a oftat.
— Că am înțeles eu greșit indicațiile. Că pontajele erau doar provizorii.
— Și erau?
— Nu, Elena. Tocmai asta este problema.
Mi-a povestit că, de aproape un an, Mirela îi cerea să modifice evidențele după încheierea lunii. Unele zile de concediu aprobate apăreau ca absențe nemotivate. Alte ore suplimentare dispăreau din centralizatoarele trimise la salarizare.
— De ce ai acceptat? am întrebat-o.
A tăcut câteva secunde.
— Pentru că mai am doi ani până la pensie. Și pentru că Mirela mi-a spus că, dacă refuz, mă înlocuiește cu cineva mai tânăr.
Nu știam ce să-i răspund.
— Am greșit, Elena. Știu. Dar am păstrat copii ale cererilor și ale situațiilor inițiale. Nu mai puteam să te privesc astăzi cum te umilește pentru ceva ce ea însăși aprobase.
A doua zi, Ana a rămas acasă cu Matei cât am mers pentru scurt timp la firmă. Băiatul era deja mai bine, iar medicul îmi eliberase documentele necesare pentru îngrijirea lui.
Domnul Ionescu, administratorul atelierului, mă aștepta în birou împreună cu Doina și cu responsabila de salarizare.
— Elena, vreau să-mi explici ce s-a întâmplat ieri, mi-a spus.
I-am povestit totul. Nu doar amenințarea, ci și observațiile repetate despre copiii mei, despre moartea lui Florin și despre zilele pentru care primisem mai puțini bani.
— De ce nu ai venit mai devreme la mine?
— Pentru că Mirela îmi spunea mereu că sunt zece femei care așteaptă locul meu. Eu am trei copii de crescut. Mi-a fost frică.
Doina a deschis dosarul.
Înăuntru erau copii ale cererilor, mesaje prin care Mirela aprobase plecările și centralizatoare modificate ulterior.
Responsabila de salarizare a comparat documentele cu evidențele oficiale.
— Aici avem o problemă, a spus ea. În februarie, Elena a depus documente pentru concediu medical de îngrijire a copilului, dar în pontaj apar două zile nemotivate.
— Și în martie, a intervenit Doina. Iar în aprilie sunt ore suplimentare care nu mai apar în centralizatorul final.
Domnul Ionescu și-a scos ochelarii.
— Cine a autorizat modificările?
— Mirela mi-a cerut să le fac, a răspuns Doina. Eu le-am introdus. Îmi asum partea mea de vină.
Administratorul a rămas câteva clipe tăcut.
— Vom verifica toate pontajele, nu doar pe ale Elenei. Până atunci, Mirela nu va mai coordona evidența prezenței și aprobarea concediilor.
Nu m-am bucurat atunci. Eram prea obosită și încă mă temeam că totul se va întoarce împotriva mea.
Verificările au durat aproape trei săptămâni. Alte patru angajate au confirmat că li se reținuseră bani pentru zile pe care le considerau justificate sau pentru care depuseseră cereri.
Firma a cerut documentele lipsă, a refăcut evidențele și a recalculat drepturile salariale acolo unde constatase erori. Pentru concediile medicale, au fost verificate certificatele și condițiile legale de acordare.
În cazul meu, au rezultat aproape 2.800 de lei care trebuiau regularizați, inclusiv pentru ore suplimentare neplătite.
Dar cel mai important lucru nu erau banii.
Era faptul că, pentru prima dată, cineva asculta ce aveam de spus fără să mă trateze ca pe o povară.
Mirela a fost cercetată disciplinar. I s-a oferit posibilitatea să-și prezinte explicațiile, dar documentele și declarațiile colegelor au confirmat modificările nejustificate și comportamentul repetat față de angajate.
În urma procedurii, firma a decis desfacerea disciplinară a contractului ei de muncă.
În ultima zi, Mirela m-a întâlnit pe hol.
— Ești mulțumită acum? Din cauza ta am rămas fără serviciu.
M-am oprit.
— Nu eu ți-am cerut să modifici pontajele. Și nu eu te-am obligat să mă umilești în fața colegelor.
— Dacă nu făceai atâta scandal…
— Eu am cerut doar să-mi iau copilul bolnav de la școală, Mirela. Tu ai făcut restul.
Am trecut pe lângă ea fără să mai aștept răspunsul.
Doina a primit la rândul ei un avertisment scris pentru modificările pe care acceptase să le opereze. Nu a contestat măsura.
— Merit asta, mi-a spus într-o pauză. Ar fi trebuit să vorbesc mai devreme.
— Da, i-am răspuns. Dar mă bucur că ai vorbit până la urmă.
Din luna următoare, cererile de concediu au început să fie înregistrate direct de departamentul administrativ, iar fiecare angajată primea o copie a pontajului înainte de închiderea salariilor.
Eu mi-am continuat munca în atelier.
Într-o după-amiază, când am ajuns acasă, Matei a alergat spre mine cu un desen. Erau cinci oameni ținându-se de mână.
— Uite, mami! Noi toți!
Am recunoscut-o pe Ana după părul lung, pe Răzvan după mingea de fotbal și pe Matei după ghiozdanul uriaș.
Al cincilea om era Florin.
— L-am desenat și pe tata, mi-a explicat băiatul. Ca să fim toți.
M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.
În ziua aceea, nu mai aveam în minte vocea Mirelei, care îmi spunea că sunt o problemă pentru atelier.
Aveam în față trei copii care depindeau de mine și un serviciu la care puteam merge fără teama că voi fi umilită pentru că sunt mama lor.
Am pus desenul pe frigider, lângă fotografia lui Florin.
Iar a doua zi dimineață, când am plecat la serviciu, Matei m-a întrebat:
— Mami, dacă mă mai îmbolnăvesc, o să poți veni după mine?
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte.
— Da, puiul meu. O să vin.