Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vlad, ai fost cu adevărat la medic sau îmi ascunzi ceva?
Întrebarea Ioanei m-a prins nepregătit. Avea ochii umezi, dar vocea îi era fermă.
— Am fost, i-am răspuns.
— Atunci arată-mi rezultatele. Nu ca să te controlez, ci pentru că vreau să înțeleg ce se întâmplă. Dacă e ceva grav, trebuie să știm ce avem de făcut.
Am privit spre podea. Nu aveam niciun rezultat. Nicio analiză. Nici măcar numele unui medic care să-mi confirme povestea.
— Nu le am aici.
— Bine. Mâine mergem împreună. Îmi schimb tura de la restaurant.
Am simțit cum mă cuprinde panica. Testul meu stupid ajunsese mai departe decât anticipasem.
— Nu vreau să vii. Trebuie să mă descurc singur.
Ioana m-a privit lung.
— De aproape doi ani îmi spui că suntem o echipă. Acum, când ai nevoie de mine, mă ții la distanță?
N-am găsit nimic de spus.
A plecat în seara aceea fără să trântească ușa. Înainte să iasă, mi-a spus doar:
— Am nevoie să mă gândesc. Te rog să nu mă cauți în seara asta.
A doua zi nu mi-a răspuns. Nici în următoarea.
Am sunat-o de câteva ori, apoi m-am oprit. Știam că îi cerusem să aibă încredere într-un om care tocmai o mințise, chiar dacă ea nu aflase încă adevărul.
În a treia zi, mama m-a întrebat dacă Ioana mai venea pe la mine.
— Nu. Cred că ne-am despărțit.
— Vezi? Tocmai când ai spus că ai probleme, a dispărut.
Am privit-o fără să răspund.
— Mamă, eu nu am probleme de sănătate.
I-am povestit ce făcusem.
Pentru prima dată, mama a rămas fără replică.
— Ai inventat o boală gravă ca să verifici dacă fata te iubește?
— Tu mi-ai spus să fiu atent.
— Ți-am spus să fii atent, Vlad. Nu să te porți așa.
Am închis discuția. Nu voiam să aud că greșisem tocmai de la omul care îmi alimentase îndoielile.
În a cincea zi, Ioana a apărut la ușa apartamentului.
Era palidă, avea cearcăne și ținea o mapă de carton sub braț.
— Putem vorbi?
Am poftit-o înăuntru. S-a așezat pe canapea și a pus mapa în fața mea.
Înăuntru erau câteva pagini tipărite, cu nume de spitale, secții medicale și informații despre programări. Pe ultima pagină făcuse un tabel cu cheltuieli.
— Am vorbit cu o fostă colegă care lucrează acum într-un spital, mi-a spus. Mi-a explicat cum se fac programările pentru investigații și unde poți cere o a doua opinie medicală. N-am discutat despre tine sau despre vreun diagnostic.
Am început să răsfoiesc paginile.
— Și asta? am întrebat, arătând spre tabel.
— Sunt economiile mele. Am aproape 18.000 de lei. Nu sunt mulți, dar ne-ar ajunge pentru primele cheltuieli, dacă ai avea nevoie.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Ioana, banii ăștia sunt pentru master și pentru mașină.
— Știu. Pot termina masterul și mai târziu. Iar Opelul mai merge o vreme.
A scos apoi din geantă o cutie mică. Înăuntru era un telefon simplu, cu taste mari.
— L-am cumpărat pentru tine. Dacă ajungi să stai prin spitale și nu vrei să folosești telefonul de serviciu, mă poți suna oricând. Am pus deja numărul meu la apelare rapidă.
Nu mai puteam să mă uit la ea.
Mi-am acoperit fața cu palmele și am început să plâng.
Ioana s-a apropiat speriată.
— Vlad, ce s-a întâmplat? Te simți rău?
Am dat din cap.
— Nu sunt bolnav.
A rămas nemișcată.
— Cum adică?
— N-am fost la niciun medic. N-am primit niciun diagnostic. Am inventat totul.
Mi-am șters fața și am încercat să-i explic despre părinții mei, despre prieteni și despre suspiciunile care mă măcinaseră.
— Am vrut să văd dacă rămâi cu mine și fără bani.
Ioana s-a ridicat încet.
— M-ai lăsat cinci zile să cred că ai putea fi grav bolnav?
— Îmi pare rău.
— Eu am plâns în fiecare seară, Vlad. Am căutat spitale, am schimbat ture la restaurant și am încercat să-mi dau seama cum să te ajut fără să te sufoc.
Am încercat să-i iau mâna, dar s-a retras.
— Știi de ce n-am venit mai devreme? Pentru că nu înțelegeam de ce refuzai să-mi spui unde ai făcut investigațiile. M-am întrebat dacă te speriase atât de tare diagnosticul, încât nu puteai vorbi despre el.
— Știu că am greșit.
— Nu cred că înțelegi cât de mult.
A luat mapa de pe canapea, dar a lăsat telefonul pe masă.
— Păstrează-l. Nu mai am nevoie de el.
— Ioana, te rog, nu pleca.
— Vlad, eu nu am nevoie să-mi demonstrezi că ai bani. Am nevoie să știu că omul de lângă mine nu mă minte ca să vadă cum reacționez.
A plecat, iar de data aceasta n-am încercat s-o opresc.
În săptămânile următoare, am început să înțeleg cât de urât mă purtasem. Nu fusese doar o minciună. Folosisem frica ei de a pierde un om drag ca pe un experiment.
I-am scris o singură dată. Mi-am cerut iertare fără să-i cer să se întoarcă.
Am început și câteva ședințe de consiliere, pentru că mi-am dat seama că neîncrederea mea nu dispăruse odată cu plecarea Ioanei.
După aproape două luni, ne-am întâlnit întâmplător într-o librărie. Ioana căuta un manual pentru master.
— Bună, Vlad.
— Bună. Ce mai faci?
— Bine. Am terminat disertația.
Am zâmbit.
— Felicitări. Știu cât ai muncit.
Am vorbit câteva minute. Înainte să plece, i-am spus:
— Nu mă aștept să mă ierți. Dar vreau să știi că ai avut dreptate. Nu trebuia să treci prin așa ceva ca să-mi dovedești nimic.
Ioana m-a privit cu tristețe.
— Te-am iubit, Vlad. Nu pentru apartament, nu pentru firmă. Dar dragostea nu poate ține loc de încredere.
Nu mi-a promis că ne vom împăca. Nici eu nu i-am cerut asta.
Când am ajuns acasă, am găsit pe frigider bilețelul galben, încă prins sub magnetul în formă de căpșună.
„Cafeaua nu ține loc de micul dejun. Mănâncă ceva înainte să pleci.”
L-am desprins cu grijă și l-am pus în sertarul biroului, lângă telefonul cu taste mari.
Ioana îmi arătase ce înseamnă să iubești un om când crezi că îi este greu.
Eu îi arătasem ce înseamnă să nu ai încredere în omul care te iubește.
Și, pentru prima dată, am înțeles că pierdusem ceva ce nu puteam cumpăra înapoi.