Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine ți-a pregătit hârtia asta, Cătălin? am repetat, întorcând documentul spre el.
— Un avocat. Ce importanță are?
— Are, pentru că aici scrie că renunț la orice pretenție asupra casei și că sunt de acord să rămâi tu în ea. Dar casa este proprietatea mea, cumpărată înainte să ne cunoaștem.
Cătălin și-a încrucișat brațele.
— Am locuit aici cinci ani. Am și eu drepturi.
— Ai dreptul să ceri divorțul. Nu să-mi iei casa pentru că amanta ta este însărcinată.
A încercat să-mi smulgă foaia din mână, dar am făcut un pas înapoi.
— Nu semnez nimic în seara asta.
— Atunci îți faci singură probleme. Bianca trebuie să se mute aici până la sfârșitul săptămânii.
M-am uitat la trolerul pregătit lângă ușă.
— Scoate-mi hainele de acolo și pune-le înapoi. Tu poți să-ți pregătești bagajul.
Cătălin a izbucnit în râs.
— Crezi că mă dai afară așa, pur și simplu?
— Nu. Știu că lucrurile trebuie rezolvate legal. Dar nici tu nu mă poți alunga din propria locuință cu un dosar cumpărat de la un avocat.
Mi-am luat telefonul și am fotografiat documentele. Apoi i-am spus că voi discuta cu un avocat înainte de orice semnătură.
Cătălin a plecat în dormitor, trântind ușa. Eu am rămas în sufragerie, încercând să înțeleg cum ajunsesem să negociez dreptul de a locui în casa mea.
Dimineața următoare am mers la birou și am sunat-o pe avocata care se ocupase de contractele firmei mele.
Doamna Dumitrescu a citit documentele cu atenție.
— Irina, această propunere nu transferă automat proprietatea. Casa a fost cumpărată înainte de căsătorie și este înscrisă pe numele tău. El poate formula cereri, dar asta nu înseamnă că le va obține.
— Și dacă refuză să plece?
— Atunci urmăm procedurile legale. Nu schimba încuietorile și nu-i arunca lucrurile cât timp situația locativă nu este clarificată.
Am rugat-o să pregătească demersurile pentru divorț și pentru soluționarea folosinței locuinței.
Apoi am mers la bancă. Am revocat împuternicirile pe care i le acordasem lui Cătălin pentru conturile mele personale și am cerut înlocuirea cardului suplimentar pe care îl folosea. Conturile comune urmau să fie clarificate separat.
În aceeași zi am oprit și transferul lunar de 3.500 de lei către părinții lui.
La ora șase seara m-a sunat Rodica.
— Irina, ce înseamnă că nu mai primesc banii? Cătălin mi-a spus că vrei să ne lași fără medicamente!
— Doamnă Rodica, fiul dumneavoastră mi-a cerut divorțul. Nu mai pot continua să vă întrețin.
— Dar noi ne-am bazat pe tine! Avem cheltuieli!
— Înțeleg. Dar va trebui să discutați cu fiul dumneavoastră.
— Cătălin are un copil pe drum! Cum să-i mai ceri și bani pentru noi?
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Deci știați despre Bianca?
Rodica a ezitat.
— Nu despre asta vorbim acum.
— Ba tocmai despre asta vorbim. De cât timp știați?
— Cătălin ne-a spus acum două luni. Dar n-am vrut să ne amestecăm.
— În căsnicia noastră nu v-ați amestecat, dar în contul meu bancar v-ați simțit foarte confortabil.
A închis telefonul.
În seara aceea, când am ajuns acasă, Cătălin mă aștepta în hol.
— Mama plânge din cauza ta.
— Mama ta știa de două luni că ai o amantă însărcinată. Nu mi-a spus nimic, dar a continuat să primească banii mei.
— Nu e treaba ei să-ți povestească viața mea!
— Atunci nici întreținerea părinților tăi nu mai este treaba mea.
Mi-a spus că sunt răzbunătoare. Că banii mă schimbaseră. Că Bianca avea dreptate când spunea că nu știu să fiu soție.
Nu i-am răspuns. Am trecut pe lângă el și am urcat în dormitorul de oaspeți.
În următoarele zile, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Cătălin încerca să mă provoace, iar eu refuzam să mai discut fără un scop concret.
Într-o vineri, Bianca a venit la poartă cu două valize. Cătălin îi promisese că putea să se mute.
Am ieșit în curte înainte să intre.
— Bianca, îmi pare rău că ai fost pusă în situația asta, dar nu te poți muta aici.
Femeia s-a uitat surprinsă la Cătălin.
— Mi-ai spus că ați stabilit totul!
— Irina se încăpățânează, a răspuns el.
— Nu, Cătălin. Tu mi-ai spus că Irina a acceptat divorțul și ți-a lăsat casa.
— Am acceptat divorțul, am intervenit. Nu și condițiile lui.
Bianca și-a coborât privirea spre valize.
— Mi-ai promis că locuința este și a ta.
— Am locuit aici cinci ani! a izbucnit el.
— Asta nu înseamnă că ești proprietar, i-a răspuns ea.
Pentru prima dată, Cătălin nu mai avea în față două femei dispuse să creadă tot ce spunea.
Bianca și-a luat valizele și a plecat. Nu știu ce au discutat după aceea. N-am întrebat.
O săptămână mai târziu, Cătălin a acceptat să se mute temporar într-un apartament închiriat, până la clarificarea divorțului. Am consemnat în scris predarea cheilor și ridicarea bunurilor personale.
Divorțul nu s-a încheiat peste noapte. Au urmat discuții despre bunurile cumpărate în timpul căsătoriei și despre cheltuielile comune. Cătălin a încercat să obțină o compensație financiară, dar a renunțat la pretenția de a primi casa.
Am acceptat împărțirea corectă a bunurilor comune. Nu am acceptat să-i plătesc viitorul alături de Bianca.
Într-o după-amiază, Rodica m-a sunat din nou.
— Irina, Vasile trebuie să facă niște investigații. Nu ne poți ajuta măcar luna asta?
— Îmi pare rău că are probleme de sănătate. Dar trebuie să vă organizați cheltuielile împreună cu Cătălin. Eu nu mai pot fi persoana la care apelați de fiecare dată.
Nu mi-a mulțumit pentru anii în care îi ajutasem. A închis după câteva secunde.
M-a durut, dar nu mi-am schimbat hotărârea.
În ziua în care divorțul a rămas definitiv, am venit acasă mai devreme. Am deschis toate ferestrele, am strâns lucrurile rămase prin sertare și am dus trolerul meu mare înapoi în debara.
Era același troler pe care Cătălin îl pregătise ca să mă alunge.
L-am privit câteva clipe, apoi am închis ușa debaralei.
Casa era liniștită. Nu mai trebuia să explic nimănui de ce muncesc, cât câștig sau de ce nu sunt obligată să întrețin oameni care mă disprețuiesc.
Mi-am făcut o cafea și am ieșit pe terasă.
Pentru prima dată după cinci ani, nu mai aveam de demonstrat că merit să rămân în propria casă.