Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tata îi ceruse lui Mihai să aducă registrele originale ale plăților către furnizori. Descoperise că din conturile firmei dispăruseră aproape două milioane de lei.
Avocatul Petrescu m-a privit atent.
— De ce nu mi-ai spus asta până acum?
— Pentru că nu știam suma. Tata mi-a spus doar că găsise niște plăți suspecte și că voia să discute cu Mihai. Abia acum îmi amintesc ce mi-a zis la plecare: „Dacă nu-mi explică diferențele, luni îi retrag dreptul de semnătură.”
Petrescu a notat imediat. Mihai, aflat la câțiva metri, ne urmărea cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Și mai este ceva, am continuat. Tata ținea un registru separat pentru verificările lui. Un caiet cu coperte albastre, în sertarul încuiat al biroului.
— A fost ridicat la percheziție?
— Nu apare în procesul-verbal. Dar tata îl avea cu două zile înainte să moară.
Avocatul mi-a strâns ușor mâna.
— Alexandra, hotărârea nu este definitivă. Declarăm apel și cerem verificarea acestor informații. Dar nu-ți pot promite că va fi suficient.
Am fost dusă înapoi în arest. Pentru prima dată după trei luni, însă, aveam ceva concret de urmărit.
În săptămâna următoare, Petrescu a depus cererea de apel și a solicitat verificări privind documentele contabile, accesul la calculatorul meu și telefonul de rezervă folosit pentru comandă.
Între timp, o angajată a firmei, doamna Irina Pop, a acceptat să discute cu avocatul. Lucrase paisprezece ani în contabilitate și fusese concediată de Mihai la scurt timp după moartea tatei.
— Domnul Marinescu mă rugase să verific niște transferuri, i-a povestit ea. Am găsit facturi către o societate de consultanță care nu prestase serviciile trecute în contract. Când am cerut explicații, domnul Mihai mi-a spus că nu mai este treaba mea.
Irina păstrase copii ale unor situații contabile trimise anterior prin e-mail tatălui meu. Acestea indicau transferuri repetate către aceeași societate, administrată de un apropiat al lui Mihai.
Informațiile au fost transmise organelor de anchetă. Verificările au arătat că Mihai autorizase personal mai multe plăți și că o parte din bani ajunseseră ulterior în conturi pe care le controla.
Dar descoperirea care a schimbat situația mea a venit din altă parte.
Calculatorul personal fusese examinat din nou, la solicitarea apărării. Analiza tehnică a indicat că respectiva comandă online fusese făcută într-un interval în care eu participam la o întâlnire cu reprezentanții unui spital din Cluj.
Prezența mea acolo putea fi confirmată prin documente, înregistrările hotelului și persoanele participante.
În schimb, Mihai fusese în București și avusese acces la biroul meu.
Mai mult, telefonul de rezervă fusese folosit în aceeași perioadă în apropierea sediului firmei. Datele nu dovedeau singure cine îl utilizase, dar contraziceau versiunea potrivit căreia numai eu avusesem acces la aparat.
La judecarea apelului, avocatul a prezentat aceste neconcordanțe, împreună cu informațiile despre conflictul financiar dintre tata și Mihai.
Instanța a dispus administrarea unor probe suplimentare. Ulterior, ținând cont de ansamblul împrejurărilor, a înlocuit măsura arestării preventive cu una mai puțin restrictivă.
După aproape cinci luni, am ieșit din arest.
Nu eram încă achitată. Dar puteam, în sfârșit, să-mi pregătesc apărarea fără să privesc lumea printr-un geam cu gratii.
Mihai mă aștepta în fața clădirii, lângă mașina pe care o cumpăraserăm împreună.
— Alexandra, trebuie să vorbim.
— Despre ce? Despre tata sau despre Cristina?
A privit în jur, stânjenit.
— Lucrurile nu sunt cum par.
— Atunci explică-mi de ce ai mințit că tata anulase întâlnirea cu tine.
Nu mi-a răspuns.
— Și explică-mi de ce ai transferat banii firmei către societatea prietenului tău.
— Am vrut să-i investesc. Tatăl tău nu înțelegea planurile mele.
— Tata înțelegea foarte bine când dispăreau bani din conturi.
Mihai a încercat să-mi atingă brațul. M-am retras.
— Nu mă mai căuta. De acum înainte discutăm numai prin avocați.
În lunile următoare, ancheta financiară s-a extins. Cristina a fost audiată în legătură cu documentele pe care le gestionase în departamentul administrativ. Rodica, soacra mea, a susținut că nu știa nimic despre transferuri.
Nu aveam de gând să-i acuz pentru lucruri pe care nu le puteam demonstra. Dar nici să-i mai protejez.
Probele administrate în apel au ridicat îndoieli serioase asupra acuzației că eu administrasem substanța care provocase moartea tatei. Instanța a desființat condamnarea inițială și a dispus rejudecarea cauzei.
La rejudecare, după completarea probatoriului, am fost achitată pentru că nu s-a dovedit că săvârșisem fapta. Hotărârea a rămas definitivă.
Separat, Mihai a devenit suspect într-o anchetă privind operațiunile financiare și împrejurările morții tatălui meu. Nu exista încă o hotărâre definitivă împotriva lui, iar eu nu aveam să pretind că justiția terminase ceea ce abia începuse să cerceteze.
Am intentat divorț și am revenit treptat la conducerea companiei. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să schimb procedurile de autorizare a plăților. Nimeni nu mai putea aproba singur transferuri importante.
Într-o după-amiază, Irina Pop a venit în biroul meu cu o cutie de carton.
— Am găsit asta printre lucrurile rămase în arhivă, doamnă Alexandra.
Înăuntru era caietul albastru al tatei.
Pe prima pagină scrisese, cu literele lui mari: „Verificări plăți. A nu se aproba fără documente.”
L-am răsfoit încet. Ultimele pagini conțineau observațiile lui despre transferurile suspecte. Nu dovedeau cine îl omorâse, dar arătau limpede că descoperise neregulile înainte să moară.
Am închis caietul și l-am așezat în sertarul biroului meu.
În ziua condamnării, Mihai îmi spusese că nu va veni nimeni să mă salveze.
Nu venise nimeni cu o soluție miraculoasă. Adevărul ieșise la iveală prin documente, oameni care avuseseră curajul să vorbească și luni de muncă juridică.
Înainte să plec acasă, am privit fotografia tatei de pe perete.
— Ai avut dreptate, tată. Încrederea trebuie câștigată, nu oferită orbește.
Am stins lumina și am încuiat biroul. Pentru prima dată după mult timp, cheia era din nou în mâna mea.