Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tudor a deschis palma. În ea se afla un breloc mic, din metal, în formă de mașină. Îl recunoșteam. Andrei îl purtase ani întregi la cheile de acasă, deși vopseaua albastră se ștersese aproape complet.
— I l-am cumpărat când am împlinit paisprezece ani, a spus Tudor. Din banii strânși pentru excursia școlii. Mi-a zis atunci că, atunci când o să avem mașina noastră, brelocul ăsta va sta la cheile ei.
Sorin rămăsese în picioare. Eu încă îl țineam de mânecă.
— Dar trebuie să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat în spital, acum trei luni.
Tudor a privit spre fotografia lui Andrei, așezată lângă lumânări.
— Era o zi foarte grea. Andrei tocmai aflase că tratamentul nu mai dădea rezultatele sperate. Eu încercam să-l înveselesc, îi povesteam prostii de la facultate, dar el nu râdea. La un moment dat, m-a întrebat dacă îmi amintesc de rochia roșie.
Am ridicat capul. Nu știam despre ce vorbea.
— Aveam șaisprezece ani, a continuat Tudor. La liceu organizaserăm un spectacol caritabil. Eu pierdusem un pariu și trebuia să apar pe scenă într-o rochie roșie. Când colegii au aflat, au început să râdă de mine. M-am speriat și am vrut să renunț.
Tudor a zâmbit printre lacrimi.
— Andrei a venit la mine acasă, a luat rochia și mi-a spus că, dacă mi-e rușine să urc singur pe scenă, urcă el primul. Și chiar a făcut-o. A ieșit în fața tuturor cu rochia peste pantaloni și a început să danseze atât de caraghios, încât toată sala râdea cu el, nu de mine.
Câțiva dintre foștii colegi ai băieților și-au șters ochii. Eu îmi aminteam vag spectacolul, dar Andrei nu-mi povestise niciodată ce se întâmplase în culise.
— După aceea, mi-a spus ceva ce n-am uitat: „Dacă tot râde lumea, măcar să râdem și noi.” A fost prima dată când am înțeles că un prieten adevărat nu te lasă singur când ți-e rușine.
Tudor a făcut o pauză. Își strângea brelocul atât de tare, încât i se albiseră degetele.
— În spital, Andrei m-a întrebat dacă mai am rochia. I-am spus că da, mama o păstrase într-o cutie. Atunci mi-a cerut să i-o aduc.
Sorin s-a așezat încet.
— Am crezut că vrea să râdem puțin, a spus Tudor. Dar când i-am adus-o, mi-a cerut să-i fac o promisiune.
Vocea i s-a frânt.
— Mi-a zis: „Dacă eu nu mai ies de aici, vreau să vii la înmormântarea mea cu rochia asta. Nu vreau să-mi amintesc de tine plângând lângă patul meu. Vreau să-mi amintesc de noi doi, când eram niște proști fericiți și credeam că avem toată viața înainte.”
În capelă se auzeau doar suspinele înăbușite.
— I-am spus că vorbește prostii. Că o să ieșim amândoi din spital și o să reparăm mașina aia veche despre care tot discutam. Dar el a insistat.
Tudor s-a uitat direct la mine.
— Mi-a mai spus ceva, tanti Mariana. „Mama și tata o să fie supărați. Mai ales tata. Dar spune-le că eu te-am rugat. Și spune-le că n-am vrut să fie ultima zi în care mă pomenesc numai o zi tristă.”
Mi-am acoperit gura cu palma.
— Cu două zile înainte să moară, când am rămas singuri, mi-a dat brelocul și mi-a spus să nu uit promisiunea. Mi-a zis că știe cât de greu îmi va fi să intru aici îmbrăcat așa. Dar că, dacă am curajul să o fac, înseamnă că n-am uitat băieții care eram.
Tudor a coborât privirea spre rochie.
— Am stat azi-dimineață aproape o oră în fața oglinzii. De trei ori m-am schimbat în costumul negru. Mi-era frică de ce o să spuneți. Dar apoi m-am gândit că Andrei n-a râs niciodată de mine când mi-a fost greu. Și n-am putut să-i încalc ultima promisiune.
Sorin s-a ridicat din nou. De data aceasta, nu mai avea chipul încruntat.
A mers încet până la Tudor și s-a oprit în fața lui.
— Băiete, a spus cu voce răgușită, iartă-mă.
Tudor a încercat să răspundă, dar Sorin l-a îmbrățișat înainte să poată scoate un cuvânt.
Au rămas așa mult timp. Doi oameni care îl iubiseră pe același băiat și care, pentru câteva clipe, nu mai știau cum să trăiască fără el.
M-am apropiat și eu. Tudor mi-a întins brelocul.
— Cred că ar trebui să rămână la dumneavoastră.
I-am închis degetele peste el.
— Nu, Tudor. Andrei ți l-a dat ție. Și vreau să-l păstrezi.
După slujbă, Tudor a rămas lângă noi. Nimeni nu i-a mai cerut să plece. Cumnata mea, cea care îl judecase la intrare, a venit să-i spună că îi pare rău.
Când am ajuns acasă, am intrat în camera lui Andrei. Pe birou se afla o fotografie de la spectacolul din liceu. Doi adolescenți râdeau cu gurile până la urechi. Unul purta o rochie roșie peste pantaloni, iar celălalt îl ținea de umeri.
Am luat fotografia și i-am dus-o lui Sorin.
A privit-o mult timp, apoi a spus:
— Credeam că știu totul despre băiatul nostru.
— Știam cât ne-a lăsat să vedem, i-am răspuns.
În seara aceea, Tudor a rămas la noi. I-am pregătit camera lui, așa cum făcusem de sute de ori în copilăria băieților.
Înainte să închid ușa, m-a întrebat încet:
— Tanti Mariana, mai pot să vin pe aici?
M-am uitat la el. La copilul pe care îl primisem în casă la șapte ani și care tocmai își luase rămas-bun de la cel mai bun prieten.
— Tudor, camera asta n-a încetat niciodată să fie a ta.
A început să plângă, iar eu l-am strâns în brațe.
Nu aveam să-l mai aud pe Andrei râzând pe hol. Dar în seara aceea, pentru prima dată după paisprezece luni de teamă și patru zile de durere, am reușit să-mi amintesc de fiul meu și altfel decât bolnav.
Mi l-am amintit la șaisprezece ani, râzând într-o rochie roșie, numai ca prietenul lui să nu fie singur.