Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a deschis portiera, iar Bianca a rămas câteva secunde nemișcată, privind spre fereastra la care eu încă băteam cu palma.
— Nu mă poți lăsa aici! am strigat.
Bianca a făcut un pas spre cabană. Radu a tras-o înapoi. Apoi amândoi au urcat în mașină. Am văzut luminile roșii îndepărtându-se pe drumul acoperit cu zăpadă.
Nu mai aveam timp să înțeleg de ce făcuseră asta. Fumul devenise atât de gros, încât abia mai vedeam patul.
Am tras pătura de la ușă și am încercat din nou clanța. Nimic. Atunci mi-am amintit de balconul îngust din spatele dormitorului, unde mama obișnuia să țină ghivecele vara.
Ușa balconului era ascunsă după o perdea groasă. Am împins-o cu umărul. Lemnul umflat de umezeală a cedat după câteva încercări.
Aerul rece m-a lovit în față. Sub balcon, la mai puțin de doi metri, se afla acoperișul înclinat al magaziei de lemne.
Am trecut peste balustradă cu o dificultate pe care n-o pot descrie. Burta mă împiedica să mă aplec. Mâinile îmi tremurau. Am alunecat pe acoperiș și m-am rostogolit în zăpada adunată lângă magazie.
Durerea din abdomen m-a făcut să țip.
Am rămas acolo câteva clipe, respirând greu, până când am simțit din nou copilul mișcând. Apoi m-am târât spre drumul forestier.
Nu știu cât am mers. Îmi amintesc doar că zăpada îmi intra în încălțăminte și că mă opream la fiecare contracție.
Farurile unui utilaj de deszăpezire m-au găsit lângă un șanț.
Șoferul, un bărbat trecut de șaizeci de ani, a coborât imediat.
— Doamne ferește! De unde veniți în halul ăsta?
— Cabana… arde. Sunt însărcinată. Vă rog, sunați la 112.
M-a învelit cu geaca lui și a rămas lângă mine până au sosit echipajele.
La Spitalul Județean din Brașov, medicii au constatat că inhalasem fum și că intrasem în travaliu prematur. După câteva ore, băiețelul meu s-a născut prin cezariană de urgență.
L-am numit Matei.
A avut nevoie de îngrijire în secția de neonatologie, dar respira singur. Când medicul mi-a spus că avea șanse bune să se recupereze, am plâns pentru prima dată de când ieșisem din cabană.
În aceeași zi, un polițist a venit să-mi ia declarația. I-am povestit totul, inclusiv despre Radu și Bianca.
— Soțul dumneavoastră a anunțat incendiul abia dimineață, mi-a spus. Susține că plecase după ajutor și că nu știa că erați înăuntru.
— M-a văzut la fereastră. M-a auzit strigând.
Polițistul a notat fără să comenteze.
I-am cerut să nu comunice familiei sau firmei unde eram internată până când situația nu era clarificată. Mi-a explicat că ancheta trebuia să continue, dar că informațiile despre mine puteau fi tratate cu discreție.
În următoarele zile am aflat că incendiul distrusese aproape complet cabana. Radu le spusese cunoscuților că pompierii nu mă găsiseră și că, probabil, murisem înăuntru.
Nu exista însă niciun certificat de deces. Nicio identificare. Doar presupunerile lui.
Cu toate acestea, în a cincea zi, firma a organizat o ceremonie de comemorare.
O colegă în care aveam încredere mi-a trimis înregistrarea transmisiei online.
Radu stătea lângă un sicriu simbolic, închis, acoperit cu flori albe. Bianca era la câțiva pași în spatele lui.
— Elena a fost iubirea vieții mele, spunea el cu voce tremurată. Iar băiețelul nostru n-a apucat să vadă lumea.
Am închis laptopul.
Matei dormea în pătuțul de lângă mine. Era viu. Iar tatăl lui primea condoleanțe pentru moartea amândurora.
În după-amiaza aceea, avocatul cu care mama lucrase ani întregi a venit la spital. Îl chemasem după ce starea mea se stabilizase.
I-am arătat centralizatorul de plăți pe care îl primisem înainte de incendiu. Firma de consultanță încasase aproape 900.000 de lei în opt luni.
— Trebuie verificate contractele și cine a autorizat plățile, mi-a spus. Dar, Elena, cel mai important este să fii în siguranță.
Am depus o sesizare privind tranzacțiile suspecte și am cerut convocarea unei adunări a asociaților pentru revocarea lui Radu din funcția de director financiar.
Între timp, anchetatorii obținuseră imaginile unei camere de supraveghere de la o pensiune aflată pe drumul spre cabană. Mașina noastră fusese surprinsă plecând la scurt timp după izbucnirea incendiului.
Expertiza tehnică era încă în desfășurare. Nu exista deocamdată o concluzie definitivă privind cauza focului.
Dar declarația lui Radu, potrivit căreia plecase cu mult înainte, nu se mai potrivea cu imaginile.
Două zile după ceremonie, Radu a fost chemat la audieri. Acolo a aflat oficial că supraviețuisem.
Nu m-a sunat. În schimb, avocatul lui a cerut să discute cu reprezentantul meu.
Prima dată când l-am revăzut a fost într-o sală de ședințe, în prezența avocaților. Eu încă mă recuperam după operație.
Radu părea îmbătrânit cu zece ani.
— Elena, trebuie să mă crezi. Am intrat în panică. Bianca a spus să plecăm după ajutor.
— Și de ce era încuiată ușa dormitorului?
A tăcut.
— De ce ai spus că fiul nostru murise, fără să existe vreo confirmare?
— Toată lumea credea că…
— Eu nu te întreb ce credea lumea. Te întreb ce știai tu.
A coborât privirea.
— Am făcut o greșeală îngrozitoare.
— Nu, Radu. O greșeală era să uiți o ușă deschisă. Tu ai văzut o femeie însărcinată cerând ajutor și ai plecat.
N-a mai găsit nimic de spus.
În săptămânile următoare, Bianca a dat și ea declarații. A recunoscut relația cu Radu și faptul că mă văzuse la fereastră. A susținut că el o convinsese că sunase deja la serviciile de urgență.
Ancheta penală a continuat, inclusiv pentru a stabili împrejurările incendiului și răspunderea fiecăruia. Separat, verificarea contabilă a identificat plăți fără documente justificative suficiente, iar firma a început demersurile pentru recuperarea prejudiciului.
Radu a fost revocat din funcție. Eu am cerut divorțul și am solicitat stabilirea măsurilor legale privind copilul, ținând cont de ancheta în curs.
Nu am mai încercat să obțin de la el explicația care să facă totul suportabil. Nu exista una.
În ziua în care Matei a fost externat, l-am ținut în brațe lângă fereastra salonului. Avea obrajii rotunzi și o mână atât de mică, încât îmi cuprindea doar un deget.
M-am gândit la mama, la firma pe care o construise și la cabana în care îmi petrecusem copilăria.
Pierdusem casa. Pierdusem căsnicia. Dar nu îmi pierdusem băiatul.
Când asistenta a venit să ne conducă spre ieșire, Matei s-a trezit și a început să plângă. L-am apropiat de piept și i-am șoptit:
— Gata, puiul meu. Mergem acasă.