Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a deschis sertarul noptierei și a scos un portofel vechi, din piele maro. Dintr-un buzunar interior a desprins o fotografie îngălbenită, cu marginile tocite.
— Uită-te bine, Cristina. Îți amintești de femeia asta?
Asistenta a luat fotografia fără prea multă tragere de inimă. În imagine se vedeau câteva femei în uniforme medicale, în fața intrării spitalului.
— Nu înțeleg ce legătură are fotografia cu discuția noastră.
— Uită-te la fata din dreapta. Cea cu părul prins la spate.
Cristina a apropiat fotografia de ochi.
— Asta… sunt eu.
— Da, fata mea. Era prima ta lună de practică aici. Aveai douăzeci de ani și îți era frică să intri singură în saloane.
Am privit-o pe mama, apoi pe asistentă. Cristina devenise palidă.
— Dumneavoastră sunteți… doamna Viorica?
Mama a încuviințat.
— Viorica Stan. Am fost asistentă-șefă pe secția asta până când am ieșit la pensie.
Cristina s-a sprijinit de marginea patului.
— Nu v-am recunoscut. Au trecut atâția ani…
— Știu. Am îmbătrânit. Mi-a albit părul și nu mai pot merge singură până la toaletă. Dar sunt aceeași femeie care te-a învățat să pregătești materialele pentru pansamente și să vorbești cu pacienții.
Asistenta ținea fotografia cu ambele mâini.
— Îmi amintesc, a șoptit.
— Îți amintești și ce ți-am spus când ai plâns prima dată după o gardă?
Cristina și-a coborât privirea.
— Că pacienții nu sunt vinovați pentru oboseala noastră.
În salon s-a făcut liniște.
Mama și-a întins mâna după fotografie.
— Atunci de ce ai uitat tocmai asta?
Cristina n-a răspuns. A așezat fotografia pe pătură și a ieșit din salon, spunând că trebuie să verifice tratamentele.
Am vrut să merg după ea, dar mama m-a oprit.
— Las-o, Adriana. Acum știe cine sunt.
— Mamă, tocmai asta mă supără! Dacă nu te-ar fi cunoscut, ar fi avut dreptul să vorbească așa?
Mama a oftat.
— Nu, fata mea. Și asta trebuie să înțeleagă.
În după-amiaza aceea am cerut să discut cu asistenta-șefă a secției. I-am relatat ce se întâmplase, inclusiv faptul că mama ajunsese să evite apa de teamă să nu mai solicite ajutor.
— Este foarte grav dacă o pacientă refuză să se hidrateze pentru că se teme de reacția personalului, mi-a spus femeia. Voi discuta imediat cu medicul curant și cu conducerea secției.
Am depus și o sesizare scrisă, cu data incidentului și cu numele asistentei. Nu voiam ca totul să se încheie cu o fotografie și câteva lacrimi.
A doua zi, când am venit la spital, am găsit-o pe mama mai liniștită. O infirmieră o ajutase dimineață, iar medicul verificase dacă avea nevoie de măsuri suplimentare pentru mobilizare.
— Vezi, Adriana? Nu trebuia să faci atâta zarvă, mi-a spus mama.
— Ba trebuia. Tu ai lucrat aici o viață întreagă. Știi mai bine decât mine că un pacient nu trebuie să se roage să fie ajutat.
Mama a zâmbit trist.
— Știu. Dar când ajungi tu în pat, parcă uiți că ai voie să ceri.
După câteva minute, în salon a intrat un medic în vârstă, cu părul complet alb.
— Viorica Stan! a exclamat el. Mi-au spus colegele că ești internată aici și n-am vrut să cred!
Era doctorul Dumitrescu, fost coleg al mamei, care continua să lucreze cu program redus.
S-a apropiat de pat și i-a prins mâna.
— Cum te simți, Viorica?
— Mai bine, domnule doctor. Dar parcă nu-mi vine să cred că am ajuns pacientă în salonul în care am lucrat atâția ani.
Medicul a zâmbit, apoi s-a întors spre mine.
— Mama dumneavoastră a ținut secția asta în picioare în vremuri foarte grele. Era primul om pe care îl căutam când aveam o problemă.
— Am făcut ce trebuia, a murmurat mama.
— Ai făcut mult mai mult. Îmi amintesc o iarnă când au lipsit trei colege și ai rămas după program ca să nu rămână pacienții fără îngrijire.
Mama a dat din mână, stânjenită de laude.
— Eram mai tânără atunci.
— Și acum meriți aceeași grijă pe care ai oferit-o altora.
După plecarea medicului, mama a rămas privind spre fereastră.
— Știi, Adriana, am schimbat sute de așternuturi la viața mea. Am ajutat oameni care nu se puteau ridica, care plângeau de rușine și își cereau iertare pentru lucruri pe care nu le puteau controla.
— Știu, mamă.
— Niciodată nu m-am gândit că într-o zi o să-mi fie mie rușine să cer ajutor.
Mi-am așezat mâna peste a ei.
— Nu tu ai de ce să-ți fie rușine.
În următoarele zile, conducerea spitalului a verificat sesizarea. Au fost discutate împrejurările incidentului și au fost solicitate declarații personalului și pacientelor care asistaseră.
Cristina a fost chemată să ofere explicații. A recunoscut că ridicase vocea și folosise cuvinte jignitoare, invocând oboseala și volumul mare de muncă.
Aceste explicații nu au fost considerate o justificare pentru comportamentul ei.
În urma cercetării disciplinare, asistenta a primit o sancțiune scrisă, iar conducerea a stabilit măsuri de instruire și monitorizare privind comunicarea cu pacienții vulnerabili.
Înainte de externarea mamei, Cristina a venit în salon. De data aceasta, nu avea clipboardul în mână și nici expresia aceea nerăbdătoare.
— Doamnă Viorica, pot să vorbesc puțin cu dumneavoastră?
Mama a încuviințat.
— Vreau să-mi cer iertare. Nu doar pentru cuvintele pe care vi le-am spus, ci pentru că v-am făcut să vă temeți să cereți ajutor.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-am amintit cum mă învățați să nu mă grăbesc atunci când un pacient avea nevoie de mine. Și mi-am dat seama cât de departe am ajuns de omul care voiam să fiu.
Mama a ascultat-o fără să o întrerupă.
— Cristina, eu pot să te iert. Dar vreau să-mi promiți ceva.
— Orice.
— Data viitoare când o bătrână te cheamă pentru că nu se poate ridica, să nu te gândești dacă a fost asistentă-șefă, profesoară sau femeie de la țară. Să te gândești că este un om care are nevoie de ajutor.
Cristina a început să plângă.
— Vă promit că o să încerc să fiu mai atentă.
— Nu încerca doar pentru mine. Fă-o pentru toate femeile care nu au curajul să-ți răspundă.
La externare, mama a plecat sprijinită de brațul meu. Era încă slăbită, dar medicul ne explicase tratamentul și recomandările pentru recuperare.
Înainte să ieșim din spital, s-a oprit în dreptul ușii secției.
— Adriana, când am început să lucrez aici, eram mai tânără decât Cristina când a venit la practică. Credeam că o să pot avea grijă de toată lumea.
— Și ai avut, mamă. Cât ai putut.
— Acum a venit vremea să mă las și eu ajutată.
Am strâns-o de braț și am condus-o spre mașină.
În ziua aceea am dus-o la mine acasă, la Pitești, până avea să-și recapete puterile. Am pregătit camera de oaspeți și i-am pus lângă pat un pahar cu apă și telefonul.
Seara, când am intrat să văd dacă are nevoie de ceva, mama mi-a spus încet:
— Adriana, mă ajuți puțin să mă ridic?
M-am apropiat imediat.
— Sigur, mamă. De câte ori ai nevoie.
Și, pentru prima dată de când fusese internată, mama nu și-a mai cerut iertare pentru că avea nevoie de ajutor.