Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a întors cu grijă, sprijinindu-se în cadrul de mers, și le-a făcut semn celor doi angajați ai primăriei să se apropie.
— Poftiți, dragii mei. Nu vă uitați numai la pereții de afară. Intrați să vedeți unde locuiesc.
Florica a pufnit.
— Viorico, nu trebuie să te prefaci că ești mulțumită. Știm noi cum sunt copiii în ziua de azi!
Mama s-a oprit în prag.
— Florico, tu ai venit să mă întrebi vreodată dacă sunt mulțumită? Sau ai hotărât singură, uitându-te peste gard?
Vecina a tăcut pentru o clipă.
Angajata primăriei s-a prezentat și i-a explicat mamei că primiseră o sesizare privind condițiile în care era îngrijită.
— Doamnă Viorica, am vrea să vedem spațiul și să discutăm puțin cu dumneavoastră, dacă sunteți de acord.
— Sigur că sunt. Numai să-mi dați voie să merg încet.
Am ajutat-o să treacă pragul. Cei doi reprezentanți ai primăriei au intrat după noi. Florica a încercat să ne urmeze, dar angajata i-a explicat politicos că verificarea privea situația personală a mamei și că nu era nevoie de prezența vecinilor.
Înăuntru era cald și lumină.
Camera avea un pat reglabil, o comodă, un fotoliu confortabil și o fereastră mare orientată spre grădină. Lângă pat montaserăm o bară de sprijin, iar în baie se aflau un duș fără prag și bare de susținere.
Mama s-a așezat în fotoliu.
— Aici dorm eu. Dimineața trag perdeaua și văd trandafirii. Dacă vreau să ies la aer, merg cu cadrul până pe terasă.
Angajata primăriei a privit în jur.
— Și cum ajungeți în restul casei?
— Veniți să vă arăt.
Mama a indicat o ușă din peretele lateral, pe care Florica nu avea cum să o vadă din stradă.
Am deschis-o. Dincolo era un coridor scurt, luminat, care ducea direct în sufrageria noastră.
— Darius a lărgit trecerea ca să pot merge cu cadrul, a explicat mama. Seara stau cu ei la televizor, iar Mara vine să-mi citească sau să-mi povestească despre școală.
— Deci nu sunteți izolată de familie?
Mama a început să râdă.
— Izolată? Uneori îi rog eu să mă lase să mă odihnesc! Nepoata mea vorbește cât pentru trei oameni.
Am zâmbit pentru prima dată în acea dimineață.
Reprezentanții primăriei au verificat condițiile de locuit și au întrebat-o pe mama dacă primea ajutor la igienă, hrană și deplasare.
Le-a explicat cum ne organizam, că Darius o ajuta dimineața, eu după serviciu, iar Mara îi ținea companie fără să fie responsabilă de îngrijirea medicală.
Apoi mama a devenit serioasă.
— Vreau să vă spun ceva. Camera asta am cerut-o eu.
Angajata a ridicat privirea.
— Dumneavoastră?
— Da. După accidentul vascular, nu mai puteam coborî treptele casei. Stăteam în dormitor și așteptam să vină cineva să mă ajute. Îmi era frică să merg până la baie și mă supăram când vedeam curtea prin geam.
Mama și-a netezit fusta peste genunchi.
— Într-o zi i-am spus Danielei că mai bine mă duce la un centru de îngrijire decât să-i văd pe toți alergând după mine. Fata mea a plâns și mi-a zis că o să găsim o soluție.
M-am uitat spre podea. Îmi aminteam perfect conversația.
— Atunci Darius a venit cu ideea să transformăm anexa, a continuat mama. M-au întrebat cum vreau să fie. Eu am cerut doar trei lucruri: să nu am trepte, să am baie aproape și să-mi pot vedea florile.
Angajata a notat câteva observații.
— Și acum sunteți mulțumită?
— Sunt. Nu pot face tot ce făceam înainte, dar pot să ies în curte fără să mă care cineva pe brațe. Pentru mine înseamnă enorm.
Verificarea a continuat fără grabă. Cei doi au discutat și cu mine despre tratamentul mamei, recuperare și sprijinul de care avea nevoie.
La final, angajata mi-a explicat că vor consemna condițiile constatate și că ne pot oferi informații despre serviciile sociale disponibile în comună.
— Din ce am văzut astăzi, spațiul este amenajat pentru nevoile doamnei Viorica. Nu am constatat situația de abandon descrisă în sesizare.
Am simțit cum mi se ridică o greutate de pe umeri.
Când am ieșit în curte, Florica încă aștepta lângă poartă.
— Ei? a întrebat imediat. Ați văzut unde o țin?
Mama a ieșit și ea pe rampă, sprijinindu-se de cadrul de mers.
— Au văzut, Florico. Și acum vreau să-ți spun eu ceva.
Vecina și-a îndreptat spatele.
— Eu doar m-am îngrijorat pentru tine.
— Dacă erai îngrijorată, veneai să mă întrebi. Nu puneai fotografii vechi pe internet și nu-mi făceai fata de rușine.
— Dar toată lumea spunea că…
— Toată lumea a văzut ce ai pus tu acolo. Nimeni nu m-a întrebat pe mine.
Florica a privit spre anexa renovată.
— Nu știam că aveți ușă spre casă.
— Nici n-aveai cum să știi, pentru că n-ai intrat niciodată să vezi.
Angajata primăriei a intervenit calm, explicând că verificarea se încheiase și că situația constatată nu corespundea acuzațiilor de abandon.
După plecarea celor doi, Florica a rămas câteva clipe la poartă.
— Daniela, poate am exagerat puțin…
— Puțin? Din cauza postării tale m-au sunat rude din trei județe. Mama a aflat că oamenii spun despre mine că am aruncat-o într-o magazie.
— N-am vrut să iasă așa.
— Atunci repară ce ai făcut. Șterge acuzațiile și spune oamenilor adevărul.
Florica n-a răspuns, dar în seara aceea postarea a dispărut.
A doua zi a publicat un mesaj în care recunoștea că fotografiile erau din timpul renovării și că spațiul fusese amenajat pentru mobilitatea redusă a mamei.
Nu toți cei care distribuiseră acuzațiile au văzut rectificarea. Unele comentarii răutăcioase au rămas pe alte pagini.
Dar nu mai aveam de gând să alerg după fiecare om care credea că știe cum trebuie să-mi îngrijesc mama.
În weekend, Darius a montat o mică poliță lângă fereastra camerei, pentru ghivecele preferate ale mamei.
Mara a adus două mușcate, iar mama a insistat să le așeze singură, sub supravegherea noastră.
— Vezi, Daniela? a spus ea, privind spre grădină. Aici voiam eu să ajung.
M-am așezat lângă ea.
— Te-a supărat tare ce a spus Florica?
— M-a supărat că te-a făcut să plângi. Eu știu cât ai muncit pentru camera asta.
Am privit rampa, ușa largă și aleea pe care mama putea merge cu cadrul până la trandafiri.
— Crezi că am făcut bine că am transformat anexa?
Mama m-a prins de mână.
— Daniela, înainte trebuia să te strig ca să văd cerul. Acum deschid ușa și ies singură până la flori. Ce răspuns mai vrei?
În după-amiaza aceea am rămas pe terasă, în timp ce mama își admira mușcatele, iar din casă se auzeau Darius și Mara discutând despre cină.
Ușa dintre camera mamei și casa noastră era larg deschisă.