Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat pe trimitere și am rămas cu telefonul în mână. Daniel stătea lângă mine, iar Luca dormea liniștit în pătuțul de spital.
Răspunsul mamei a venit după câteva minute.
„Nu mai face atâta caz! Marius are credit la apartament și trebuie ajutat. Tu ai salariu în euro. Ce mare lucru sunt 600 de euro pentru tine?”
Am recitit mesajul de trei ori.
— Daniel, mama tocmai mi-a spus că banii noștri se duc la Marius.
Soțul meu a luat telefonul și a citit.
— Adriana, noi am renunțat la concedii și am muncit suplimentar ca să-i ajutăm pe părinții tăi. Nu ca să-i plătim fratelui tău apartamentul.
Am simțit că mă sufoc de indignare.
— Vreau să știu de cât timp se întâmplă asta.
Am sunat-o pe mama. A răspuns imediat.
— În sfârșit! Ai făcut transferul?
— Nu, mamă. Vreau să-mi spui de când îi dați lui Marius banii mei.
— Ce întrebare e asta? Suntem o familie!
— Eu v-am trimis bani pentru medicamente, facturi și lemne. Nu pentru rata fratelui meu.
— Marius are cheltuieli mari. Tu nu înțelegi cât de greu este să trăiești în România.
— Mamă, eu am plecat de acasă la douăzeci și cinci de ani. Am curățat camere de hotel și am lucrat weekenduri întregi. Crezi că în Spania îmi dă cineva bani gratis?
— Nu mai dramatiza! Fratele tău are nevoie de ajutor.
— De cât timp?
Mama a tăcut.
— Elena, răspunde-i fetei, l-am auzit pe tata spunând în fundal.
— De aproape patru ani, a recunoscut ea. Dar nu i-am dat chiar tot.
Am închis ochii.
Patru ani însemnau aproape 29.000 de euro trimiși de mine, dacă socoteam câte 600 în fiecare lună.
— Cât îi dați lunar?
— Depinde. Uneori 400, alteori 500 de euro. Restul îl folosim noi.
— Și mie îmi spuneai că nu vă ajung banii pentru medicamente?
— Pentru că nici nu ne ajung mereu!
— Atunci de ce îi dați lui Marius aproape tot ce vă trimit?
— Pentru că el are o rată! Tu stai în chirie și nu înțelegi ce înseamnă să ai responsabilități!
M-am uitat spre Luca. Avea doar câteva ore de viață, iar bunica lui încă nu mă întrebase cum mă simțeam după naștere.
— Mamă, și eu am un copil acum. Și eu am responsabilități.
— Dacă începi să ne numeri fiecare leu, mai bine nu ne mai trimiți nimic!
— Asta voi face, am răspuns.
Mama a închis telefonul.
În seara aceea, Daniel m-a găsit plângând.
— Nu pentru bani plâng, i-am spus. Ci pentru că, după unsprezece ani, am aflat că nu conta cât munceam eu. Conta doar să intre transferul.
— Atunci de acum înainte avem grijă de familia noastră. Dacă părinții tăi au nevoie de medicamente, putem discuta despre asta separat.
Am încuviințat.
În zilele următoare, mama nu m-a mai sunat. Tata mi-a trimis un mesaj scurt, felicitându-ne pentru nașterea lui Luca, dar nu a pomenit nimic despre bani.
După două săptămâni, când am putut călători cu acordul medicului și am avut documentele necesare pentru copil, am venit în România pentru o vizită scurtă, planificată cu Daniel.
Nu venisem să mă cert. Voiam să-mi privesc părinții în ochi și să înțeleg cum ajunseserăm aici.
Daniel a rămas cu Luca la rudele lui din Piatra Neamț, iar eu m-am întâlnit cu Marius în fața blocului unde locuia.
Fratele meu a coborât dintr-o mașină nouă, scumpă, cu caroseria strălucitoare.
— Adriana! Ce surpriză! a exclamat el.
— Frumoasă mașină, Marius. Din ce bani ai cumpărat-o?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Am făcut un credit. De ce?
— Pentru că mama spune că îți plătește și rata apartamentului din banii mei.
Atunci am văzut-o pe mama apropiindu-se. Marius o chemase când aflase că sunt în oraș.
— Adriana, nu începe scandalul pe stradă! a spus ea.
Am scos din geantă câteva extrase cu transferurile făcute către părinți.
— Uitați-vă la ele. Unsprezece ani am trimis bani. Aproape patru ani câte 600 de euro lunar. Eu credeam că vă ajut să trăiți decent.
Marius a privit hârtiile.
— Și ne-ai ajutat. Ce vrei acum, să-ți dăm banii înapoi?
— Vreau să-mi spui dacă știai că mama îmi cerea bani pentru medicamente, dar îți plătea ție ratele.
— Știam că mă ajută. Nu m-am întrebat de unde are fiecare euro.
— Dar știai că eu trimit banii?
— Da. Și ce dacă? Tu câștigi mai bine decât mine.
Mama și-a încrucișat brațele.
— Marius este băiatul nostru. Nu puteam să-l lăsăm să piardă apartamentul.
— Dar pe mine puteați să mă lăsați fără economii, chiar când urma să nasc?
— Tu ai un soț care te ajută!
— Și Marius are treizeci și trei de ani, mamă. De ce trebuie să-i plătesc eu viața?
Fratele meu a încercat să se justifice, spunând că avusese perioade dificile la serviciu. Dar când l-am întrebat de mașină, a recunoscut că își făcuse un nou credit, convins că părinții îl vor ajuta în continuare.
Atunci am înțeles că problema nu era o singură rată.
Era faptul că toți trei își organizaseră cheltuielile bazându-se pe munca mea, fără să mă întrebe dacă îmi mai permit.
— De astăzi nu mai trimit 600 de euro lunar, le-am spus. Dacă aveți nevoie de medicamente sau de o factură importantă, discutăm concret. Dar nu mai finanțez ratele lui Marius.
Mama a început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa ne răsplătești?
— V-am ajutat unsprezece ani. Acum vă cer să respectați faptul că am propriul copil.
Marius a ridicat din umeri.
— Bine. Descurcă-te și tu singură de acum înainte.
— Asta fac de la douăzeci și cinci de ani, i-am răspuns.
Am plecat fără să mai discutăm.
Înainte să mă întorc în Spania, tata m-a sunat și mi-a cerut să ne întâlnim separat.
— Adriana, îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Știam că mama ta îi dă bani lui Marius, dar n-am avut curaj să mă împotrivesc.
— Tată, nu vreau să vă las fără ajutor dacă aveți o nevoie reală. Dar nu mai pot accepta să fiu mințită.
— Ai dreptate. O să ne reorganizăm cheltuielile.
L-am crezut că regreta, dar nu i-am promis că voi relua transferurile.
După întoarcerea în Valencia, am deschis un cont de economii pentru Luca. Prima sumă pe care am pus-o acolo a fost cea pe care altădată aș fi trimis-o automat părinților.
Mama nu m-a sunat o vreme. Apoi, într-o seară, mi-a trimis un mesaj.
„Cum este băiețelul? Aș vrea să-l văd pe video, dacă se poate.”
Am citit mesajul și am simțit un nod în gât.
Nu era o cerere de bani. Era prima dată când mama mă întreba despre nepotul ei fără să adauge ceva despre transferuri.
Am acceptat să vorbim.
Nu i-am spus că uitasem ultimatumul primit în maternitate. Nici nu i-am promis că lucrurile vor fi ca înainte.
Dar i l-am arătat pe Luca, care dormea în brațele lui Daniel.
— Este frumos, Adriana, a șoptit mama. Seamănă cu tine când erai mică.
Am zâmbit.
— Mamă, dacă vrei să faci parte din viața lui, ușa este deschisă. Dar dragostea noastră nu mai poate depinde de 600 de euro trimiși în fiecare lună.
De data aceasta, mama n-a mai cerut nimic.