Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena, nu mai face pe misterioasa! a izbucnit Adrian, arătând spre plic. Dacă tata ți-a dat ceva despre casă, am dreptul să știu!
— Vei afla ce trebuie să afli, Adrian. Dar nu aici și nu în timp ce tata este la urgențe.
Corina a încercat să-mi întindă din nou mapa.
— Semnează măcar înțelegerea. Nu te obligă nimeni să vindem imediat.
— Nu semnez un document care conține informații false.
Am pus plicul în geantă și m-am îndepărtat. M-am așezat într-un colț liniștit al spitalului, departe de ei.
Pe plic era scrisul tatei. L-am desfăcut cu grijă.
Înăuntru se aflau o copie a contractului de donație de acum cinci ani, câteva extrase bancare și o scrisoare de două pagini.
Am recunoscut imediat contractul. Îl semnasem împreună la notar, când tata îmi donase casa, păstrându-și uzufructul viager.
Dar nu înțelegeam de ce pusese alături extrasele bancare.
Am început să citesc.
„Elena, dacă ai ajuns să citești scrisoarea asta, înseamnă că n-am mai avut curajul sau timpul să-ți spun adevărul în față.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Acum cinci ani, fratele tău mi-a luat aproape 48.000 de lei din economii. Îi dădusem acces la cont ca să mă ajute cu plățile, dar a făcut retrageri pentru care nu mi-a putut da nicio explicație.”
M-am oprit din citit.
Adrian? Băiatul pentru care tata găsise întotdeauna scuze?
Am continuat.
„Când l-am întrebat, a recunoscut că folosise banii pentru datoriile lui. Mi-a promis că îi pune înapoi. N-am vrut să-l reclam. Mi-a fost rușine că propriul meu copil m-a înșelat.”
În scrisoare, tata explica de ce îmi donase casa.
„Nu voiam să rămân fără locuință dacă Adrian încerca să mă convingă să o vând. Și nu voiam ca tu, care ai avut grijă de mine, să plătești încă o dată pentru greșelile fratelui tău.”
Ultimele rânduri m-au făcut să plâng.
„Am fost nedrept cu tine când erai mică. Pe Adrian l-am iertat mereu, iar de la tine am cerut să fii responsabilă. Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu diferența.”
Am împăturit scrisoarea și am rămas mult timp privind spre podea.
Nu casa mă impresionase. Știam deja că era pe numele meu.
Dar pentru prima dată tata recunoștea că eu fusesem copilul de la care ceruse mereu totul, fără să-i ofere aceeași îngăduință.
După aproape o oră, un medic ne-a anunțat că tata era stabilizat, dar urma să rămână internat pentru investigații și supraveghere cardiologică.
Am respirat ușurată.
Adrian s-a apropiat imediat.
— Acum putem discuta despre plic?
L-am privit fără să-mi ascund dezamăgirea.
— Tata este bine pentru moment. Asta ar trebui să te intereseze mai întâi.
— Normal că mă interesează! Dar și casa trebuie lămurită.
— Casa a fost lămurită acum cinci ani, Adrian. Tata mi-a donat-o prin contract autentic.
Corina a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică ți-a donat-o?
— Exact cum ai auzit. Tata și-a păstrat uzufructul viager. Eu sunt proprietara, cu dreptul lui de folosință păstrat.
Adrian a început să râdă nervos.
— Nu se poate! Tata nu mi-ar fi făcut asta!
— Ba da. Și mi-a explicat acum de ce.
Am scos scrisoarea, dar nu i-am întins-o imediat.
— Adrian, unde sunt cei aproape 48.000 de lei pe care i-ai retras din contul tatei?
Fratele meu a încremenit.
Corina s-a întors spre el.
— Despre ce bani vorbește?
— Sunt prostii vechi, a murmurat Adrian.
— Atunci explică-mi de ce tata a păstrat extrasele și de ce ai recunoscut că ai folosit banii pentru datoriile tale.
Adrian și-a trecut mâna peste frunte.
— Am avut niște probleme. I-am promis că îi dau înapoi.
— Și i-ai dat?
N-a răspuns.
Corina s-a îndepărtat un pas de el.
— Mie mi-ai spus că ai primit banii de la tatăl tău ca să ne ajute cu apartamentul!
— Corina, nu acum!
— Ba acum! Eu am pregătit actele acelea pentru că mi-ai spus că tatăl tău este proprietarul casei și că voi doi trebuie să vă înțelegeți!
Am înțeles atunci că nici cumnata mea nu știa totul, deși acceptase să mă preseze să semnez.
— Oricum, documentul vostru conține o declarație falsă, le-am spus. Nu voi semna nimic.
Adrian a ridicat vocea.
— Sunt și eu copilul lui! Nu poți să iei totul!
— Nu am luat nimic pe ascuns. Tata a făcut o donație în fața notarului, iar eu am semnat-o. Dacă ai obiecții, discută-le pe cale legală.
În zilele următoare, tata a început să se recupereze. Când medicii au permis vizitele, am intrat la el și i-am spus că citisem scrisoarea.
— Tată, de ce ai ținut totul ascuns?
Dumitru a închis ochii.
— Pentru că mi-a fost rușine, Elena. Am crescut un băiat pe care l-am scuzat mereu și o fată pe care am pus-o mereu la muncă. Când am văzut ce făcuse Adrian, am înțeles cât greșisem.
— Nu trebuia să-mi dai casa ca să-mi mulțumești.
— Știu. Dar voiam să fiu sigur că nu va fi vândută fără voia mea și că tu vei avea un loc al tău.
I-am prins mâna.
— Important este să te faci bine. Despre restul discutăm după ce ieși de aici.
După externare, tata l-a chemat pe Adrian la o discuție, în prezența mea.
— Fiule, te-am iertat de prea multe ori fără să-ți cer să repari ce ai stricat. Acum vreau să-mi restitui banii.
Adrian a încercat să explice că avea datorii și că nu putea plăti totul imediat.
— Atunci faci un plan de restituire, i-a răspuns tata. Dar nu mai vreau promisiuni fără acoperire.
Am consultat un avocat pentru clarificarea retragerilor și a posibilităților de recuperare a sumelor. Adrian a acceptat să recunoască în scris datoria pe care și-o asuma și să stabilească un calendar de plăți, verificat juridic.
Nu am confundat acest angajament cu o garanție că banii vor fi recuperați imediat.
Am discutat și despre donație. Avocatul mi-a explicat că actul autentic rămânea valabil, dar că după decesul tatei ar putea exista chestiuni succesorale de analizat, inclusiv în privința rezervei succesorale.
Nu aveam nevoie să câștig o ceartă prin amenințări. Aveam nevoie ca lucrurile să fie clare.
Corina nu mi-a mai cerut să semnez documente. Relația dintre ea și Adrian devenise tensionată după ce aflase de datoriile ascunse.
Eu am continuat să am grijă de tata, dar am început să împart mai bine responsabilitățile. Am angajat ajutor pentru câteva ore pe săptămână și i-am spus lui Adrian că sprijinul pentru tatăl nostru nu putea fi redus la discuții despre moștenire.
Într-o după-amiază, tata m-a chemat în curte. Stătea pe banca de lângă vișin, cu o pătură peste genunchi.
— Elena, mai ești supărată pe mine?
M-am așezat lângă el.
— Pentru multe lucruri, tată. Dar mă bucur că mi-ai spus adevărul.
— Mi-aș fi dorit să fi fost un tată mai drept.
— Și eu mi-aș fi dorit asta.
Am rămas câteva clipe în liniște.
Casa era aceeași în care crescuserăm eu și Adrian. Pereții nu se schimbaseră, nici pomii din curte.
Dar ceva se schimbase între mine și tata.
Nu mai trebuia să mă prefac că nu mă duruse favoritismul lui și nici el nu mai încerca să-l justifice.
Mi-a strâns mâna și mi-a spus:
— Nu ți-am dat casa fiindcă Adrian a greșit. Ți-am dat-o fiindcă am avut încredere că o vei păstra și că nu mă vei lăsa singur.
— Tată, aș fi avut grijă de tine și fără casa asta.
A zâmbit trist.
— Știu, fata mea. Tocmai asta am înțeles prea târziu.