Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Răspunde-mi, Alina! De ce sunt scrisorile mele în cutia aceea, dacă Daria le-a primit?
Cumnata mea a întors capul spre raft, apoi a tras ușa aproape de ea.
— Nu aveai dreptul să vii neanunțat. Fata are nevoie de liniște.
— Sunt tatăl ei. I-am scris cinci ani și am așteptat fiecare răspuns. Vreau să știu dacă i-ai dat scrisorile.
Alina și-a strâns buzele.
— Nu i le-am dat pe toate.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— De ce?
— Pentru că Daria abia începuse să-și revină după moartea Marianei. Nu voiam să-i răscolești durerea.
— Și ai hotărât tu că trebuie să creadă că tatăl ei a uitat-o?
— Nu mai ridica vocea!
Din capătul coridorului s-a auzit un zgomot. Daria stătea lângă scară, privind spre noi.
— Mătușă Alina, despre ce scrisori vorbește?
Cumnata mea a pălit.
— Daria, du-te în camera ta.
— Nu. Vreau să știu.
M-am uitat la fiica mea. Avea ochii Marianei și aceeași expresie serioasă pe care o avea mama ei când voia un răspuns.
— Ți-am scris, Daria. De ziua ta, de Crăciun, când începea școala. N-am încetat niciodată.
Fata a privit spre Alina.
— Mi-ai spus că tata nu mai vrea să știe de mine.
— Am încercat să te protejez, a murmurat cumnata.
— De ce m-ai mințit?
Nu a primit niciun răspuns.
Am făcut un pas înapoi, ca Daria să nu se simtă obligată să se apropie.
— Nu trebuie să vorbești cu mine acum, i-am spus. Știu că ai multe motive să fii supărată.
— Tu chiar ai scris toate scrisorile acelea?
— Da, fata mea.
Daria s-a apropiat de raft, a luat cutia și a ridicat capacul. Înăuntru erau plicuri cu numele ei, unele încă nedesfăcute.
A luat unul și l-a privit îndelung.
— Asta e de la ziua mea de anul trecut…
Alina a încercat să-i atingă umărul, dar fata s-a retras.
— Vreau să le citesc singură.
A urcat în camera ei cu cutia în brațe.
Eu am rămas în prag, privind-o pe cumnata mea.
— Unde este Sorin?
— La serviciu.
— Spune-i că vreau să vorbim. Și despre Daria, și despre casa mea.
— Radu, nu poți să ne dai afară după ce am avut grijă de copilul tău!
— Nu v-am cerut să plecați astăzi. Dar nici nu v-am dat casa. V-am lăsat să locuiți aici pentru Daria.
Alina a început să plângă.
— Noi am făcut totul pentru fata asta!
— Atunci de ce i-ați spus că am renunțat la ea?
Am plecat înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă. Mi-am luat o cameră la o pensiune din Buzău și am așteptat să mă sune Sorin.
A venit în aceeași seară.
Când l-am văzut, mi-am dat seama cât de mult îmbătrânise. Avea treizeci și șapte de ani, dar părea mai obosit decât mine.
— Frate, îmi pare rău că Alina a ascuns scrisorile.
— Tu știai?
A coborât privirea.
— Știam că nu i le dădea pe toate.
— Și ai lăsat-o?
— Daria era foarte afectată după moartea Marianei. Alina spunea că e mai bine să nu-i amintim mereu de închisoare.
— Eu eram tatăl ei, Sorin. Nu o amintire rușinoasă.
Fratele meu a început să plângă.
— Știu.
M-am așezat în fața lui.
— Mai este ceva ce trebuie să lămurim. Accidentul.
Sorin a încremenit.
— Radu, am stabilit să nu mai vorbim despre asta.
— Am stabilit acum cinci ani, când eram amândoi speriați. Eu am mințit și am plătit pentru asta. Dar un om a murit, iar familia lui a primit o versiune falsă despre cine conducea.
— Dacă spun adevărul, pot ajunge la închisoare.
— Știu. Și eu pot avea consecințe pentru declarația falsă. Dar nu mai vreau să trăiesc ascunzând ce s-a întâmplat.
Sorin și-a acoperit fața cu mâinile.
— Alina știe tot. I-am spus după ce ai fost condamnat. Mi-a zis că trebuie să tac, pentru că altfel ne pierdem familia.
— Și eu ce familie am mai avut în acești cinci ani?
Nu mi-a răspuns.
A doua zi am consultat un avocat. I-am povestit totul, inclusiv declarația falsă pe care o dădusem și împrejurările condamnării.
Mi-a explicat că adevărul trebuia prezentat autorităților prin demersuri legale și că o mărturisire târzie nu anula automat condamnarea. Situația urma să fie analizată în raport cu probele, hotărârea definitivă și termenele aplicabile.
Sorin a acceptat, după câteva zile, să meargă și el la avocat și să facă demersurile necesare pentru a declara adevărul.
Nu i-am promis că îl voi ierta. Nici el nu mi-a cerut asta.
Între timp, Daria a început să-mi trimită mesaje.
Primul a venit într-o seară, aproape de ora zece.
„Tata, am citit scrisorile. De ce ai spus că tu ai condus mașina?”
Am privit mult timp ecranul.
Nu voiam să o mint din nou.
I-am răspuns că făcusem o alegere greșită pentru a-mi proteja fratele și că un om nevinovat își pierduse viața în accident. I-am spus că nu eram mândru de ce făcusem și că, atunci când va fi pregătită, îi voi răspunde la toate întrebările.
După câteva minute, mi-a scris:
„Mi-a fost dor de tine. Dar sunt și foarte supărată.”
Am simțit că îmi dau lacrimile.
„Ai dreptul să fii, Daria. Nu trebuie să mă ierți acum.”
Ne-am întâlnit pentru prima dată într-un parc, într-o după-amiază. Alina a adus-o și a rămas la distanță, la cererea fetei.
Daria s-a apropiat încet.
— Tata, de ce n-ai avut încredere că Sorin putea răspunde pentru ce a făcut?
— Pentru că am crezut că îl salvez. Am fost laș în felul meu, chiar dacă atunci mi-am spus că fac un sacrificiu.
— Și mama știa?
— A aflat adevărul după condamnare. A fost foarte supărată pe mine.
Fata a început să plângă.
— Mi-aș fi dorit să fii acasă când a murit.
— Și eu, Daria. Mai mult decât orice.
Am rămas câteva clipe fără să vorbim. Apoi fiica mea m-a îmbrățișat.
Nu a fost o împăcare miraculoasă. Au urmat multe întâlniri, întrebări și momente dificile.
Am cerut sprijin juridic pentru clarificarea situației Dariei și pentru stabilirea modului în care puteam relua responsabilitățile părintești. Am respectat faptul că avea nevoie de timp și de stabilitate.
În privința casei, le-am cerut lui Sorin și Alinei să discutăm un termen rezonabil pentru eliberarea locuinței, fără să o punem pe Daria în mijlocul conflictului.
Au acceptat în cele din urmă să se mute într-un apartament închiriat. Eu am rămas temporar la pensiune până când am putut pregăti casa și până când situația fetei a fost clarificată.
Într-o duminică, Daria a venit să mă ajute să aranjez fotografiile Marianei.
A găsit una făcută cu puțin timp înainte de accident. Eram toți trei în curte, lângă cireș.
— Tata, putem pune fotografia asta în camera mea?
— Sigur, fata mea.
A ținut-o câteva clipe în mâini.
— Nu știu dacă o să pot uita tot ce s-a întâmplat.
— Nici nu-ți cer asta.
— Dar vreau să încercăm să fim din nou o familie.
Am îmbrățișat-o și am privit fotografia Marianei.
Cinci ani crezusem că cea mai grea pedeapsă fusese închisoarea. Dar adevărata durere fusese să știu că fiica mea creștea fără mine și că minciuna mea îi schimbase copilăria.
Acum nu mai puteam recupera anii pierduți. Puteam doar să spun adevărul, să accept consecințele și să fiu prezent pentru Daria, atât cât îmi permitea ea.
În seara aceea, când a plecat, fiica mea s-a întors de la poartă și mi-a făcut cu mâna.
— Ne vedem duminică, tata!
— Te aștept, Daria.
Și pentru prima dată după cinci ani, nu mai trebuia să pun acele cuvinte într-o scrisoare pe care nu știam dacă o va primi vreodată.