Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Oana a vrut să mă învețe ceva? am repetat, strângând telefonul în mână. Cătălin, spune-mi că n-ai știut ce urma să-mi facă!
La celălalt capăt s-a lăsat liniștea.
— Mirela, nu exagera. Părul crește la loc. Avem o nuntă peste câteva ore și aproape o sută de invitați.
— Cine i-a dat voie să intre în apartament?
— Eu. Avea cheia de rezervă.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Și biletul de pe pernă?
— L-am scris eu. Voiam să înțelegi că nu poți să-mi tratezi sora cum ai chef.
— Mi-a tăiat părul în timp ce dormeam, Cătălin!
— Nu trebuia să ajungă atât de departe. Dar nici tu nu trebuia să o umilești când a vrut să schimbe locurile invitaților.
Am închis telefonul. Nu mai aveam nevoie să aud nimic.
Ramona a ajuns după douăzeci de minute. Când m-a văzut, și-a dus mâna la gură.
— Mirela… cine a făcut asta?
I-am arătat biletul și mesajul Oanei. Apoi i-am povestit convorbirea cu Cătălin.
— Nu te mai duci la nuntă, mi-a spus imediat.
— Ba mă duc. Dar nu ca să mă mărit.
Ramona m-a privit îngrijorată.
— Ești sigură că vrei să-i înfrunți?
— Sunt sigură că nu vreau să mă ascund eu pentru ce mi-au făcut ei.
Am fotografiat din nou părul tăiat, biletul și agrafa găsită lângă pat. Am păstrat mesajele și am notat ce recunoscuse Cătălin la telefon.
Ramona m-a însoțit la un salon, unde o coafeză mi-a aranjat cât a putut șuvițele rămase. Nu putea repara totul. Mi-a făcut o tunsoare foarte scurtă, cât mai uniformă.
Când m-am privit în camera telefonului, abia m-am recunoscut.
— Nu ești mai puțin frumoasă, mi-a spus Ramona.
— Nu frumusețea mă doare. Mă doare că omul cu care urma să mă căsătoresc a crezut că are dreptul să-mi facă asta.
Între timp, Cătălin îmi trimisese șase mesaje. În niciunul nu mă întrebase cum mă simțeam.
Voia doar să știe dacă ajung la biserică.
I-am răspuns scurt: „Vin. Trebuie să discutăm.”
Am îmbrăcat rochia de mireasă. Ramona m-a ajutat să închid nasturii de la spate, apoi am plecat împreună.
La biserică, Cătălin mă aștepta pe trepte. Când m-a văzut, a rămas cu gura întredeschisă.
— Mirela, ce-ai făcut cu părul? Arăți de parcă te-ai tuns singură!
— Am încercat să repar ce mi-a făcut sora ta.
— Puteai să-ți pui o perucă. Acum o să întrebe toată lumea ce s-a întâmplat.
Atunci am înțeles că nu-i părea rău nici măcar puțin.
— Cătălin, vreau să-mi spui un singur lucru. Dacă eu i-aș fi făcut Oanei același lucru, ai mai fi numit asta o glumă?
Nu mi-a răspuns.
Oana a apărut lângă noi, îmbrăcată elegant, cu un zâmbet batjocoritor.
— Vai, Mirela! Chiar ai venit așa?
— Da, Oana. Și vreau să te întreb de ce mi-ai tăiat părul.
— Nu știu despre ce vorbești.
Am scos telefonul și i-am arătat mesajul trimis dimineață.
— De unde știai că mi s-a întâmplat ceva înainte să-ți spun eu?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Era doar o glumă!
— Atunci recunoști că ai fost acolo?
Cătălin a intervenit.
— Ajunge! Nu discutăm asta în fața bisericii!
— Ba tocmai aici discutăm, i-am răspuns. Pentru că aici trebuia să promit că îmi voi petrece viața lângă tine.
Ramona a chemat discret câteva rude apropiate. Le-am explicat ce se întâmplase și că nu voi mai intra la cununie.
În scurt timp, vestea a ajuns la invitații care așteptau în curtea bisericii.
Cătălin a încercat să mă convingă să păstrăm aparențele.
— Mirela, putem discuta după ceremonie. Nu mă face de râs în fața tuturor!
— Tu te gândești numai la rușinea ta. Eu m-am trezit cu părul tăiat și cu un bilet în care mă umileai. Și tot eu ar trebui să tac?
M-am întors spre invitații care se apropiaseră.
— Îmi pare rău că ați venit de departe. Cununia nu va mai avea loc. În această dimineață am descoperit că mi-a fost tăiat părul în timp ce dormeam. Cătălin știa și a considerat că meritam o lecție. Nu mă pot căsători cu un om care acceptă așa ceva.
Nu am ridicat vocea. Nici nu am arătat fotografiile tuturor.
Oana a început să protesteze.
— Minte! Vrea să ne distrugă familia!
Dar Cătălin a prins-o de braț și i-a șoptit să tacă.
Mama lui, care tocmai aflase ce se întâmplase, s-a apropiat de fiul ei.
— Cătălin, este adevărat?
El a încercat să explice că fusese o glumă care scăpase de sub control.
Femeia l-a privit cu o dezamăgire pe care n-am s-o uit.
— Nu așa se poartă un bărbat cu femeia pe care spune că o iubește.
Oana a izbucnit în plâns, spunând că nu voise decât să mă sperie.
— M-ai speriat, i-am răspuns. Dar nu m-ai făcut să renunț la mine.
Am plecat de la biserică împreună cu Ramona și cu părinții mei.
În aceeași zi am anunțat restaurantul și ceilalți furnizori că nunta fusese anulată. Unele avansuri nu mai puteau fi recuperate, iar pentru altele am discutat condițiile contractuale.
Am depus și o plângere la poliție, prezentând fotografiile, biletul și mesajele păstrate. Am relatat inclusiv ce recunoscuse Cătălin la telefon, urmând ca autoritățile să verifice împrejurările.
Nu am pretins că simpla plângere însemna automat o condamnare. Voiam însă ca faptele să fie cercetate, nu ascunse sub cuvântul „glumă”.
În zilele următoare, Cătălin m-a sunat de nenumărate ori. Îmi spunea că mă iubește, că Oana exagerase și că ar trebui să-i mai dau o șansă.
Dar când l-am întrebat de ce scrisese biletul, mi-a răspuns:
— Eram nervos. Voiam să înțelegi că familia mea trebuie respectată.
— Și eu nu făceam parte din familia ta?
N-a știut ce să spună.
Atunci i-am cerut să nu mă mai contacteze.
Mi-am recuperat lucrurile din apartamentul în care locuiserăm împreună, însoțită de Ramona. Am încheiat contractele și obligațiile pe care le puteam separa fără alte conflicte.
Nu a fost ușor. Patru ani de relație nu dispar într-o singură dimineață.
Uneori mă uitam la fotografiile noastre și mă întrebam cum ajunsesem să iubesc un om care își considera sora îndreptățită să mă pedepsească.
Dar de fiecare dată îmi aminteam biletul de pe pernă.
După câteva săptămâni, Ramona a venit la mine cu un buchet de flori.
— Cum te simți?
— Mai bine. Încă mi-e greu când mă uit la părul meu.
— O să crească.
Am zâmbit.
— Știu. Dar între timp am învățat ceva.
— Ce anume?
— Că un om care te iubește nu încearcă să te facă de rușine ca să te poată controla.
În dimineața în care trebuia să devin soția lui Cătălin, cineva încercase să-mi ia încrederea în mine.
Dar în fața bisericii, când am ales să nu intru la cununie, am înțeles că pierdusem o nuntă, nu viitorul meu.