Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică a fost singurul om care s-a întors după dumneavoastră? am întrebat, privind fotografia din mâinile Cristinei.
Femeia m-a poftit să mă așez. Avea ochii umezi, dar vorbea liniștit.
— Aveam cincisprezece ani când l-am cunoscut pe domnul Nicolae. Eram într-un centru de plasament din județul Brașov. Dânsul venise cu o echipă de voluntari să repare instalația electrică.
Mi-a arătat fotografia. Nicolae stătea lângă câțiva adolescenți, zâmbind stângaci, așa cum făcea întotdeauna când cineva îl fotografia.
— Majoritatea voluntarilor au venit o singură dată, a continuat Cristina. Soțul dumneavoastră s-a întors săptămâna următoare. Apoi luna următoare. Ne aducea cărți și ne ajuta la matematică.
Am simțit un nod în gât.
— Și pe dumneavoastră v-a ajutat în mod special?
— Da. Eram aproape să abandonez școala. Aveam rezultate bune, dar nu credeam că voi putea continua studiile după ce plecam din centru.
Cristina a deschis o cutie cu scrisori.
— Domnul Nicolae mi-a spus că nu-mi poate promite o viață ușoară, dar că mă poate ajuta să nu renunț la învățătură.
Mi-a arătat câteva felicitări și mesaje vechi. Recunoșteam scrisul soțului meu.
„Cristina, am aflat că ai luat examenul. Felicitări! Să nu te oprești aici.”
Am trecut degetele peste hârtia îngălbenită.
— După ce am ieșit din centru, m-a ajutat să găsesc o cameră de închiriat și mi-a plătit o parte din cheltuieli până m-am angajat. Am terminat facultatea lucrând în paralel.
— Și de ce nu mi-a spus niciodată despre dumneavoastră?
Cristina a oftat.
— La început, l-am rugat să nu povestească despre mine. Mi-era rușine că fusesem în plasament. Mai târziu, l-am întrebat de ce nu vă spune. Mi-a răspuns că amânase prea mult și că nu știa cum să explice anii aceia.
M-am uitat spre fereastră. Patruzeci și doi de ani trăisem lângă Nicolae. Îi știam obiceiurile, mâncărurile preferate și felul în care își aranja cărțile. Dar nu știusem nimic despre această parte a vieții lui.
— V-a spus că vrea să vă lase casa și banii?
— Mi-a spus că vrea să mă ajute să am siguranța pe care n-am avut-o când eram copil. Dar eu i-am spus că nu am nevoie de avere. Am un serviciu și mă întrețin singură.
Cristina a scos un plic din cutie.
— Mi-a lăsat și o scrisoare. Cred că ar trebui să o citiți.
Am desfăcut-o cu mâinile tremurând.
Nicolae scrisese că nu avusese niciodată o relație romantică cu Cristina și că o privise ca pe un copil pe care viața îl lăsase fără sprijin. Regreta că nu-mi povestise și spera că voi înțelege gestul lui, chiar dacă nu voi putea ierta secretul.
Am început să plâng.
— Aș fi vrut să-mi spună, am șoptit. L-aș fi ajutat și eu.
Cristina s-a așezat lângă mine.
— Știu. Mi-a vorbit mereu frumos despre dumneavoastră.
— Atunci de ce m-a lăsat să aflu totul după moartea lui?
Nu mi-a răspuns. Și am apreciat că nu încerca să găsească scuze în locul lui.
Înainte să plec, Cristina mi-a spus ceva neașteptat.
— Doamnă Elena, eu nu vreau moștenirea. Voi discuta cu notarul despre renunțare. Nu vreau ca ajutorul primit de la domnul Nicolae să devină motiv de ceartă în familia dumneavoastră.
— Nu trebuie să hotărâți astăzi, i-am spus. Este dreptul dumneavoastră să vă informați înainte.
Am plecat cu o copie a fotografiei și cu sentimentul că îl cunoscusem pe Nicolae din nou, dar și că pierdusem ocazia să-i pun întrebările care mă dureau.
Când am ajuns acasă, Sorin și Mihaela mă așteptau.
— Ai găsit-o? a întrebat Sorin imediat.
— Da.
— Și? Recunoaște că a fost amanta tatei?
— Nu a fost amanta lui. A crescut într-un centru de plasament, iar tatăl vostru a ajutat-o să termine școala și să-și construiască o viață.
Mihaela a ridicat din umeri.
— Asta spune ea. Și noi trebuie s-o credem?
Le-am arătat fotografia și le-am povestit despre scrisori.
Sorin nici măcar nu le-a privit cu atenție.
— Important este că renunță la bani. Ai obținut ceva în scris?
M-am uitat la el.
— Sorin, tocmai ți-am spus că tatăl tău a ajutat o fată fără familie timp de peste douăzeci de ani. Tu mă întrebi doar despre bani?
— Mamă, trebuie să fim practici.
Mihaela a scos telefonul și mi-a arătat fotografii ale casei de la țară.
— Am discutat deja cu un agent imobiliar. Casa valorează destul de mult. Dacă rezolvăm succesiunea, o putem vinde repede.
— Ați discutat despre vânzarea casei fără mine?
— Doar ne-am interesat, a răspuns Sorin. Oricum, casa e prea mare pentru tine.
Apoi Mihaela a adăugat:
— Și ar fi mai simplu dacă ai renunța la partea ta în favoarea noastră. Noi ne ocupăm de toate și avem grijă de tine.
Am rămas nemișcată.
În aceeași zi, o femeie care nu-mi datora nimic îmi spusese că nu vrea averea soțului meu. Iar propriii copii îmi cereau să renunț la drepturile mele.
— Nu voi semna nimic, le-am spus.
Sorin s-a încruntat.
— Mamă, nu fi încăpățânată!
— Nu sunt încăpățânată. Sunt proprietara drepturilor care îmi revin și voi decide singură ce fac cu ele.
În zilele următoare am discutat separat cu notarul și cu un avocat. Mi-au explicat că testamentul trebuia analizat în raport cu întreaga succesiune și cu rezerva succesorală, iar copiii nu puteau dispune de bunuri înainte de clarificarea drepturilor.
Cristina a ales să renunțe la moștenirea lui Nicolae prin declarație autentică, înainte de acceptare. Renunțarea nu însemna că putea indica ea cine să primească bunurile; acestea urmau să fie atribuite potrivit regulilor succesorale aplicabile.
Când am aflat că formalitățile fuseseră îndeplinite, am sunat-o.
— Cristina, vreau să-ți mulțumesc. Dar să știi că nu trebuia să renunți pentru mine.
— Știu, doamnă Elena. Am făcut-o pentru că așa am considerat eu că este bine.
Am păstrat legătura. Uneori vorbeam despre Nicolae, alteori despre lucruri obișnuite. Nu încercam să înlocuim pe nimeni în viața celeilalte.
Cu Sorin și Mihaela am avut o discuție serioasă.
— Vă iubesc și veți rămâne copiii mei, le-am spus. Dar nu voi renunța la drepturile mele ca să vă fie vouă mai ușor să vindeți. Când voi hotărî ce fac cu bunurile, vă voi spune.
Mihaela a plâns și m-a acuzat că am mai multă încredere într-o străină decât în propriii copii.
— Nu despre încrederea în Cristina este vorba, i-am răspuns. Este vorba despre faptul că voi ați început să împărțiți averea înainte să mă întrebați dacă sunt pregătită.
Nu s-au împăcat imediat cu hotărârea mea. Dar au încetat să-mi mai aducă documente de semnat.
Într-o duminică am mers singură la casa părintească a lui Nicolae. Am deschis ferestrele și am stat o vreme în curte, pe banca unde obișnuiam să bem cafeaua.
Încă eram supărată că îmi ascunsese o parte atât de importantă din viața lui.
Dar, privind fotografia cu adolescenții din centru, am înțeles că secretul lui nu fusese o altă iubire, ci o promisiune pe care o ținuse ani întregi.
Am pus fotografia într-o ramă, lângă cea de la nunta noastră.
Nu pentru că uitasem minciuna prin omisiune, ci pentru că voiam să-mi amintesc omul întreg, cu bunătatea și greșelile lui.
Iar casa am hotărât să nu o vând deocamdată. Pentru prima dată de la moartea lui Nicolae, luasem o decizie fără să mă las grăbită de nimeni.