Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am lăsat scrisoarea pe masă și m-am ridicat cu greu. Ce putea să fie dincolo de ușa aceea, de îmi ascunsese Ana locul atâția ani?
Am traversat camera și am apăsat pe clanță. Ușa s-a deschis cu un scârțâit.
Am rămas în prag, fără să mai pot face un pas.
În fața mea era un atelier de tâmplărie.
Nu unul oarecare. Pe peretele din stânga atârnau rindelele mele vechi, fiecare la locul ei. Lângă fereastră era bancul de lucru pe care îl construisem cu mâinile mele, cu aproape treizeci de ani în urmă.
Și, într-un colț, acoperit cu o pânză curată, se afla scaunul de lemn pe care nu apucasem niciodată să-l termin.
M-am apropiat și am ridicat pânza.
Pe spătar era sculptată o floare mică. O făcusem pentru Ana, când eram tineri.
— Doamne, femeie… ce-ai făcut aici?
Mi-au dat lacrimile.
Fusesem tâmplar aproape treizeci de ani. Aveam un atelier închiriat în Pitești, unde făceam mobilă la comandă. Îmi plăcea meseria mai mult decât orice.
Dar cu șapte ani în urmă, un accident de muncă îmi afectase mâna dreaptă. După operație și recuperare, medicii îmi spuseseră că trebuie să evit efortul greu și anumite utilaje.
Închisesem atelierul. Vândusem o parte din echipamente, iar restul le dădusem unui fost coleg să le păstreze.
De atunci, nu mai pusesem mâna pe o rindea.
M-am întors în prima cameră și am continuat să citesc scrisoarea.
„Gheorghe, îți amintești ce mi-ai spus în ziua în care ai închis atelierul? Că nu mai ești bun de nimic. Că mâinile tale nu mai pot face lucrurile pe care le iubești.
Eu n-am crezut niciodată asta.
Te-am văzut reparând jucăriile Ioanei, chiar și când te durea mâna. Te-am văzut învățându-l pe nepotul nostru să șlefuiască o bucată de lemn. Și am văzut cum îți luminau ochii de fiecare dată.
Am vrut să-ți pregătesc un loc unde să poți lucra din nou, în ritmul tău, fără să te grăbească nimeni.”
Nu mai vedeam bine literele de lacrimi.
„Casa aceasta nu este a noastră. Am închiriat-o de la o familie din Curtea de Argeș, cu gândul să-ți fac o surpriză când ieși la pensie. Ioana m-a ajutat să aduc lucrurile și să le aranjez.
Nu știu dacă vei vrea să continui proiectul. Nici nu trebuie. Dar vreau să știi că, pentru mine, n-ai încetat niciodată să fii omul care poate face ceva frumos dintr-o bucată de lemn.
Te iubesc, Gheorghe. Ana.”
Am strâns scrisoarea la piept și am început să plâng.
Atunci am auzit o mașină oprind în fața porții.
Era Ioana.
A intrat grăbită și, când m-a văzut, s-a oprit.
— Tată… ai găsit atelierul.
— Tu știai?
A dat din cap.
— Am ajutat-o pe mama aproape un an. Veneam aici în weekend, aduceam lucrurile și făceam curățenie. Voia să fie totul gata înainte să-ți spună.
— Și de ce n-ai zis nimic după ce a murit?
Ioana a început să plângă.
— Pentru că nu știam dacă o să suporți. Abia ieșeai din casă. Când am văzut că ai găsit cheia, m-am gândit că e mai bine să venim împreună.
M-am uitat la ea.
— Mama ta știa că e bolnavă când a început să pregătească toate astea?
— Nu, tată. A început cu mult înainte de diagnostic. După ce a aflat că e bolnavă, a vrut să termine mai repede. Dar n-a mai avut putere.
Am intrat împreună în atelier.
Ioana mi-a arătat dulapul în care Ana pusese șmirghel, pensule și câteva bucăți de lemn.
— Mama voia să te ajute să organizezi aici niște întâlniri pentru copiii cărora le place să lucreze cu mâinile. Spunea că tu ai răbdare să-i înveți.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Eu abia mai pot ține o unealtă grea, Ioana.
— Dar poți să-i înveți ce știi. Nu trebuie să faci tu toată munca.
M-am așezat pe scaunul neterminat.
— Și chiria? Cine o plătește?
— Mama a plătit-o din economiile ei pentru perioada trecută. După ce s-a îmbolnăvit, am vorbit cu proprietarii și am prelungit înțelegerea. Eu am acoperit ultimele luni. Dar nu putem păstra locul la nesfârșit dacă nu-l folosim.
Am dat din cap.
— Nu vreau să cheltuiești bani pentru mine, fată.
— Atunci hotărâm împreună. Dacă nu vrei atelierul, îl eliberăm. Mama nu și-ar fi dorit să devină o povară.
Am privit din nou bancul de lucru.
— Mai lasă-mă puțin să mă gândesc.
În săptămâna următoare am revenit de trei ori. Prima dată doar am făcut ordine. A doua oară am curățat câteva unelte. A treia oară am luat o bucată de lemn și am început s-o șlefuiesc.
Mâna mă durea după câteva minute. M-am oprit, am făcut pauză și am reluat mai târziu.
Nu mai puteam lucra ca înainte. Dar încă știam ce am de făcut.
Într-o zi, Ioana a venit cu băiatul ei de zece ani, Matei.
— Bunicule, mama mi-a spus că ai făcut tu toate lucrurile astea!
— Unele, măi băiete.
— Mă înveți și pe mine?
I-am dat o bucată mică de lemn și șmirghel.
Am stat lângă el aproape o oră, explicându-i cum să netezească marginile.
Când a terminat, a ridicat bucata de lemn mândru.
— Bunicule, putem să facem o cutie pentru mama?
Am simțit ceva ce nu mai simțisem de multă vreme.
Bucurie.
Cu ajutorul Ioanei, am vorbit cu proprietarii casei și am încheiat un nou contract de închiriere, pe șase luni, cu o chirie pe care o puteam suporta din pensie și din economiile mele.
Am discutat și cu un centru educațional din oraș. Le-am propus să organizez, ocazional, mici ateliere de lucru manual, folosind doar unelte simple, potrivite pentru copii și sub supraveghere.
Coordonatoarea a fost încântată.
— Domnule Gheorghe, avem copii care n-au ținut niciodată o bucată de lemn în mână. Ar fi minunat să învețe de la cineva cu experiență.
Prima întâlnire a fost cu patru copii.
Le-am arătat cum se măsoară, cum se șlefuiește și cum se îmbină două bucăți de lemn deja pregătite.
La sfârșit, fiecare a plecat cu o cutiuță făcută cu mâinile lui.
Eu am rămas singur în atelier și m-am uitat la fotografia Anei.
— Ai avut dreptate, femeie, am șoptit. Încă mai pot să fac ceva bun.
Nu m-am vindecat de dor. Nici nu cred că dorul după omul cu care ai trăit treizeci și cinci de ani dispare vreodată.
Dar am început să mă trezesc dimineața cu un motiv să mă ridic din pat.
Într-o duminică, Ioana m-a găsit lucrând la scaunul pe care îl lăsasem neterminat cu ani în urmă.
— Tată, chiar vrei să-l termini?
— Da. Pentru mama ta.
Am șlefuit cu grijă spătarul, am reparat o îmbinare și am dat lemnul cu un strat subțire de lac.
Când a fost gata, l-am așezat lângă fereastră, sub fotografia noastră de la nuntă.
Pe spătar rămăsese floarea sculptată pentru Ana.
Ioana a trecut cu mâna peste ea.
— Mama ar fi fost fericită să vadă asta.
— Știu, fata tatei.
Am privit scaunul și mi-am amintit de toate diminețile în care puneam două cești pe masă.
Acum știam că Ana nu-mi ascunsese o altă viață. Încercase să-mi pregătească una în care să pot merge mai departe, chiar dacă ea nu avea să mai fie lângă mine.
Am așezat scrisoarea ei într-un sertar al bancului de lucru, unde o puteam reciti oricând.
Iar în dimineața următoare, când am pus apa la fiert, am scos din dulap o singură ceașcă.
Pe a doua am luat-o cu mine la atelier și am așezat-o pe raft, lângă fotografia Anei.
Nu ca să mă prefac că era încă acolo, ci pentru că, datorită ei, găsisem din nou curajul să trăiesc.