Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dacă pentru tine omul ăsta nu mai e suficient de bun, Lavinia, atunci să știi că pentru mine valorează mai mult decât toți prietenii tăi cu bani!
Soția mea a rămas cu gura căscată. Elena mi-a pus valiza lângă scară și s-a întors spre ea.
— Acum trei luni, când am avut piciorul în ghips, cine venea să-mi facă cumpărăturile? Cine mă ducea la controale? Sorin! Tu ai venit de două ori, câte zece minute, și te-ai plâns că nu găsești loc de parcare!
— Mamă, nu începe cu reproșurile!
— Ba încep! Pentru că mi-e rușine de felul în care îți tratezi bărbatul!
Lavinia a râs disprețuitor.
— Atunci ia-l tu acasă, dacă îl apreciezi atât!
Elena m-a privit. Avea ochii umezi, dar vocea îi era hotărâtă.
— Sorin, am o cameră liberă. Poți sta la mine până îți găsești ceva.
Am vrut să refuz. Numai că afară începuse să plouă, era aproape seară și nu aveam chef să caut o pensiune cu valiza în mână.
— Două nopți, doamnă Elena. Atât.
— Cât ai nevoie, a răspuns ea.
În spatele nostru, Lavinia a izbucnit:
— Perfect! Să vă țineți companie! Poate vă potriviți mai bine!
Am plecat fără să-i răspund.
În apartamentul Elenei din București am dormit pe canapeaua extensibilă din camera de oaspeți. A doua zi mi-am găsit o garsonieră de închiriat în Pantelimon. Elena m-a ajutat să-mi duc bagajele, deși am insistat că mă descurc.
— Știi ce mă supără cel mai tare? mi-a spus pe drum. Că am crescut o fată care crede că meseria unui om îi stabilește valoarea.
— E fiica dumneavoastră. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu tu ne-ai certat, Sorin.
În următoarele săptămâni am vorbit de câteva ori. Mă suna să mă întrebe dacă mănânc bine, iar eu treceam uneori să-i aduc medicamentele de la farmacie. Nu aveam nicio intenție ascunsă. Era mama femeii cu care încă eram căsătorit.
Dar într-o duminică, după ce i-am reparat o priză, Elena m-a invitat la o cafea. Am stat aproape două ore de vorbă. Mi-a povestit despre divorțul ei, despre singurătate și despre cât de mult se schimbase Lavinia după ce începuse să câștige bani.
La plecare, mi-a atins ușor mâna.
— Sorin, trebuie să-ți spun ceva. Și mi-e foarte rușine.
Am crezut că urma să-mi ceară să mă împac cu fiica ei.
— În ultimul timp mă surprind așteptând să mă suni. Mă bucur când îți aud vocea. Știu cât de nepotrivit este, dar cred că am început să simt pentru tine mai mult decât ar trebui.
Am rămas nemișcat.
— Doamnă Elena…
— Nu-mi răspunde acum. Și te rog să nu crezi că ți-am oferit ajutorul pentru asta. Nici eu nu mă așteptam.
M-am ridicat. Nu eram pregătit să aud asemenea cuvinte de la mama soției mele.
— Vă respect enorm. Dar sunt încă însurat cu Lavinia. Nu vreau să vă rănesc și nici să fac ceva de care să ne fie rușine.
Elena a încuviințat. Am plecat, iar aproape două luni nu ne-am mai întâlnit.
Între timp, Lavinia îmi trimisese prin avocat propunerea de divorț. Am acceptat. Ne-am împărțit bunurile comune și am stabilit să încheiem căsnicia fără scandal. Casa a rămas a ei, așa cum fusese dintotdeauna.
În ziua când divorțul a rămas definitiv, am ieșit din biroul notarial cu un sentiment ciudat. Nu eram fericit, dar nici nu mai simțeam că trebuie să cer scuze pentru cine sunt.
După încă o lună, am întâlnit-o întâmplător pe Elena la o librărie. Am băut o cafea. Apoi încă una, săptămâna următoare. De data aceasta eram amândoi liberi să hotărâm ce facem cu viața noastră.
Au trecut câteva luni până când am îndrăznit s-o sărut. Elena a început să plângă.
— Nu credeam că la șaizeci și doi de ani o să mă mai îndrăgostesc, mi-a șoptit.
Eu aveam patruzeci și șase. Diferența de vârstă nu mă speria. Mă speria reacția Laviniei.
Și, într-o după-amiază, a venit.
Lavinia ne-a văzut ieșind de mână dintr-o florărie. A traversat strada aproape alergând.
— MAMĂ?! Spune-mi că nu e adevărat!
Elena nu mi-a dat drumul la mână.
— Este adevărat, Lavinia.
— Cu fostul meu soț?! Tu ai înnebunit? O să râdă toată lumea de noi!
— De cine ți-e teamă acum? De oameni sau de ceea ce simți?
— Mi-ai furat bărbatul!
Atunci am intervenit.
— Lavinia, tu m-ai dat afară. Tu ai cerut divorțul. Între mine și mama ta nu s-a întâmplat nimic cât am fost căsătoriți.
— Nu te-am întrebat pe tine! a țipat ea.
Elena a făcut un pas înainte.
— Ba ar trebui să-l asculți. Și ar trebui să mă asculți și pe mine. Nu ți-am luat soțul. Dar m-am îndrăgostit de omul pe care tu l-ai umilit. Știu că te doare și nu-ți cer să accepți astăzi. Însă nici nu am să mint.
Lavinia a izbucnit în plâns. Pentru prima dată, n-a mai avut nicio replică pregătită. A plecat spunând că nu vrea să ne mai vadă.
Elena a suferit. Era fiica ei și o iubea. I-a scris o singură dată, spunându-i că ușa casei rămâne deschisă, dar că nu va renunța la propria viață ca să evite bârfele.
Eu i-am spus că, dacă relația noastră o costă prea mult, voi înțelege.
— Sorin, am trăit destui ani făcând numai ce așteptau alții de la mine. De data asta aleg eu.
Astăzi locuim împreună, într-un apartament modest. Eu continui să repar centrale termice. Elena își îngrijește florile și mă ceartă când sar peste prânz. Nu ne-am grăbit să ne căsătorim și nici nu simțim nevoia să demonstrăm ceva.
Lavinia încă nu acceptă relația. Vorbește rar cu mama ei, iar cu mine deloc. Nu pretind că totul s-a terminat frumos. Pentru Elena, distanța dintre ele rămâne dureroasă.
Într-o seară, întorcându-mă de la lucru cu geaca pătată de ulei, m-am oprit în prag.
— Să mă schimb înainte să intru?
Elena s-a apropiat, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Intră, Sorin. În casa asta nu trebuie să-ți fie rușine că muncești.
Și atunci am înțeles cât de mult îmi lipsiseră niște cuvinte atât de simple.