Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnule Mitică, din verificările făcute până acum, limita proprietății dumneavoastră nu este unde ați pus gardul. Și nici unde era gardul vechi!
Mitică a izbucnit în râs.
— Ei, asta-i bună! Vreți să spuneți că femeia asta mi-a luat și mai mult pământ?
Topograful Pavel a întors planul spre noi.
— Nu. Vreau să spun că hotarul indicat de documentele cadastrale trece dincolo de vechiul gard, spre proprietatea dumneavoastră. Iar o parte din garaj pare să fie construită pe terenul doamnei Veta.
Mitică a rămas cu gura deschisă.
— Cum adică garajul meu?! L-am construit acum douăzeci de ani!
— Vechimea construcției nu stabilește singură hotarul, a răspuns topograful. Trebuie să confruntăm toate documentele și să verificăm situația cadastrală.
Eu m-am sprijinit mai bine în baston.
— Domnule Pavel, vreți să spuneți că Mitică mi-a luat din grădină, dar avea deja o bucată din pământul meu sub garaj?
— Asta indică măsurătorile preliminare. Vă voi pregăti documentația, ca să putem lămuri exact situația.
Mitică s-a înroșit.
— Nu accept! Tata mi-a spus că hotarul e acolo! Nu vine un aparat să-mi spună mie că garajul stă pe pământ străin!
— Dumneavoastră m-ați chemat să măsor, i-a amintit topograful.
— Păi v-am chemat să vedeți gardul!
— Și am verificat limita proprietăților, nu doar gardul.
Mi-a venit să râd, dar m-am abținut. Încă nu-mi venea să cred ce auzeam.
— Mitică, ți-am spus să nu te atingi de pământul meu cât eram în spital.
— Taci, Veto! Nu te bucura înainte de vreme!
Topograful și-a strâns aparatele și ne-a explicat că urma să verifice și documentele disponibile la cadastru, înainte de a formula concluziile finale.
În următoarele zile, Mitică nici nu m-a mai salutat. Dar gardul nou a rămas unde îl pusese.
Eu am făcut fotografii cu răsadurile distruse și cu urmele vechiului gard. Nepotul meu m-a ajutat să strâng documentele casei.
După o săptămână, domnul Pavel ne-a chemat pe amândoi să discutăm rezultatele verificărilor.
Documentele cadastrale și măsurătorile confirmau că Mitică mutase gardul pe terenul meu. Mai mult, limita rezultată trecea pe sub o porțiune din garajul lui.
— Nu se poate! a strigat Mitică. Garajul are douăzeci de ani!
— Nu spun că trebuie demolat mâine, i-a explicat topograful. Situația construcției trebuie analizată juridic. Dar gardul pe care l-ați mutat nu respectă limita rezultată din documente.
Mitică s-a întors spre mine.
— Veto, hai să fim oameni! Mut gardul înapoi și uităm de garaj.
— Cum să uit, Mitică? Tu ai intrat cu utilajele peste roșiile mele când eu eram în spital!
— Îți cumpăr alte răsaduri!
— Nu-i vorba numai de răsaduri. M-ai făcut de râs în sat și mi-ai spus că, dacă sunt femeie singură, n-am nevoie de pământ!
Mitică și-a coborât privirea.
— Am fost nervos…
— Nu, Mitică. Ai fost sigur că n-are cine să mă apere.
Am mers cu nepotul meu la un avocat din Focșani. I-am arătat actele, fotografiile și documentația topografică.
Avocatul mi-a explicat că situația garajului nu se rezolvă automat printr-o măsurătoare. Trebuiau analizate actele vechi, drepturile asupra construcției și eventualele pretenții ale vecinului.
Mi-a recomandat să cer în scris readucerea gardului pe amplasamentul corect și repararea pagubelor. Pentru garaj, dacă nu ajungeam la o înțelegere, urma să fie necesară o procedură separată.
Mitică a primit notificarea și a venit la poarta mea în aceeași seară.
— Veto, chiar vrei să mă târăști prin tribunale?
— Eu vreau să-mi lași pământul în pace.
— Dar dacă mă obligă să dărâm garajul? Am muncit douăzeci de ani pentru el!
— Și eu am muncit cincizeci de ani pentru grădina mea. Te-ai gândit la asta când mi-ai smuls ceapa?
A tăcut.
— Ce vrei să fac? m-a întrebat în cele din urmă.
— Întâi muți gardul la locul stabilit legal. Apoi repari ce ai stricat. Despre garaj discutăm numai după ce lămurim actele, cu oameni care se pricep.
Mitică a plecat fără să răspundă.
După câteva zile, a venit cu doi muncitori și a scos stâlpii noi. Nu i-am permis să stabilească singur alt hotar. Am așteptat să fie clarificate și acceptate reperele din documentație.
În cele din urmă, gardul a fost refăcut pe limita stabilită de comun acord, în concordanță cu măsurătorile și actele verificate.
Mitică mi-a plătit răsadurile distruse și costurile refacerii grădinii. Nepotul meu m-a ajutat să pun din nou ceapă și ardei.
Dar problema garajului rămânea.
Într-o duminică, Mitică a venit cu soția lui, Florica. Femeia avea ochii roșii de plâns.
— Tanti Veta, vă rog să ne ascultați. Nu vreau să vă cerem pământul degeaba. Dar garajul acela e lipit de casa noastră și nu știm ce ne facem dacă ajungem la proces.
M-am uitat la ea. Florica nu-mi făcuse niciodată rău.
— Eu nu vreau să vă las fără garaj, Florico. Dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Mitică și-a frământat șapca între mâini.
— Veto, am greșit. Am crezut că, dacă ești singură și ai fost bolnavă, n-o să te mai cerți pentru doi metri de grădină.
— Asta ai crezut tu despre mine?
— Da. Și mi-e rușine.
Pentru prima dată, nu mai vorbea de sus.
Am acceptat să discutăm cu un avocat și un notar despre o soluție legală pentru porțiunea ocupată de garaj, fără să renunț la drepturile mele.
După verificarea situației juridice, am convenit să vindem acea mică suprafață către Mitică, la un preț stabilit prin negociere, cu toate cheltuielile de documentație și formalități suportate de el.
Nu i-am făcut cadou pământul. Și nici nu i-am cerut să-și dărâme garajul din răzbunare.
În ziua când am semnat actele, Mitică mi-a întins mâna.
— Veto, îmi pare rău pentru tot ce-am făcut.
— Să-ți pară rău și data viitoare când te gândești să profiți de cineva care nu se poate apăra.
A dat din cap.
În primăvara următoare, grădina mea era din nou plină de răsaduri. Gardul stătea drept, iar Mitică nu mai trecea cu tractorul peste hotar.
Într-o dimineață l-am văzut oprindu-se lângă gard.
— Veto, ai nevoie să-ți aduc niște pământ bun pentru răsaduri?
M-am uitat la el peste ochelari.
— Dacă-l aduci, îl pui unde-ți spun eu. Nu unde crezi tu că-i hotarul!
Florica, aflată în curte, a început să râdă. Până și Mitică a zâmbit rușinat.
Mi-am văzut mai departe de roșii. La șaptezeci și doi de ani, după o boală grea, nu aveam puterea să mă cert zilnic cu nimeni. Dar avusesem destulă putere să nu las un om să-mi ia ce era al meu doar fiindcă mă credea singură și neajutorată.