Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Miruna, ai câștigat premiul întâi la concursul național de compuneri pentru elevi, a spus directoarea, împingând plicul spre mine. Iar organizatorii te-au invitat să-ți citești lucrarea la festivitatea de premiere, în fața unui public din toată țara.
M-am uitat la mama. Își ținea mâinile împreunate în poală, iar ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Eu? Dar… eu nu pot să citesc în fața atâtor oameni!
Directoarea mi-a zâmbit.
— Poți, Miruna. Juriul a apreciat felul în care ai scris despre o muncă pe care mulți o văd zilnic, dar puțini o observă cu adevărat.
Am luat diploma din plic. Pe ea era trecut numele meu, iar dedesubt scria „Premiul I”. Nu-mi venea să cred.
— Mama poate să vină cu mine?
— Desigur. Este invitată specială.
În drum spre casă, mama a ținut diploma în poală, de parcă s-ar fi temut să nu o îndoaie.
— Sunt mândră de tine, puiule.
— Dar eu n-am făcut decât să scriu despre tine.
— Tocmai asta ai făcut. Ai văzut ceva ce alții nu se opresc să vadă.
Festivitatea urma să aibă loc la București, într-o sală mare, unde aveau să fie elevi, părinți, profesori și membri ai juriului. Cu două zile înainte, directoarea ne-a anunțat că doamna Dobre fusese invitată și ea, împreună cu reprezentanții școlii.
Când am auzit, m-a cuprins din nou frica.
— Dacă începe iar să râdă de mine?
Mama mi-a luat mâna.
— Atunci nu va mai fiști singură în clasă, Miruna. Și nimeni nu are dreptul să te umilească pentru că ai scris din suflet.
În ziua festivității am purtat o rochiță simplă, bleumarin, pe care mama mi-o cumpărase din banii strânși pentru ocazii speciale. Ea și-a îmbrăcat singura rochie bună și și-a aranjat părul în fața oglinzii.
— Mamă, mâinile tale sunt frumoase, i-am spus, observând cum își trăgea mânecile peste încheieturi.
A zâmbit, dar a început să plângă.
— Hai, că ne vede lumea!
Am îmbrățișat-o.
— Să ne vadă.
Când am intrat în sală, am văzut-o pe doamna Dobre în primul rând, alături de alți profesori. Purta un costum elegant și discuta cu directoarea. Când m-a observat, a tăcut.
Mi-am strâns diploma și am urcat pe scenă. Un membru al juriului a vorbit despre concurs, despre cele câteva sute de texte primite și despre cât de greu fusese să aleagă câștigătorii.
Apoi a anunțat numele meu.
Am primit diploma și am privit spre mama. Stătea în primul rând, cu mâinile împreunate și lacrimile curgându-i pe obraji.
— Miruna, dacă te simți pregătită, te invităm să citești compunerea care a câștigat premiul întâi.
Am desfăcut foile. Mâinile îmi tremurau.
Am început să citesc.
„Mâinile mamei mele nu sunt moi ca ale altor mame. Au crăpături mici, iar uneori o dor atât de tare, încât abia poate deschide borcanul cu gem…”
La început, vocea îmi era subțire. Apoi am văzut-o pe mama ridicându-și mâinile în poală. Nu încerca să le ascundă. Le ținea la vedere, iar eu am continuat.
Am citit despre diminețile în care pleca înainte de răsărit, despre mirosul de detergent care rămânea pe hainele ei și despre felul în care îmi spunea să învăț, fiindcă educația era averea mea.
Am citit și ultimele rânduri:
„Dacă aș putea, i-aș da mâini noi. Dar nu pot. Așa că, atunci când o țin de mână, încerc să o strâng suficient de tare încât să simtă cât de mult o iubesc.”
Când am terminat, în sală s-a făcut liniște. Pentru o clipă m-am temut că nu le plăcuse.
Apoi o femeie din juriu s-a ridicat și a început să aplaude. În câteva secunde, întreaga sală era în picioare.
Am căutat-o pe mama cu privirea. Plângea și zâmbea în același timp.
În primul rând, doamna Dobre rămăsese așezată. Avea privirea coborâtă și își frământa degetele.
După festivitate, când oamenii au venit să mă felicite, profesoara s-a apropiat de noi.
— Miruna, putem vorbi puțin?
Mama s-a așezat lângă mine.
— Vă ascultăm, a spus ea.
Doamna Dobre a privit-o, apoi s-a uitat la mine.
— Am greșit când ți-am citit compunerea în fața clasei ca să râdă colegii. Nu aveam dreptul să te umilesc. Nici să vorbesc așa despre meseria mamei tale.
Nu mi-a fost ușor să o aud. O parte din mine încă își amintea râsetele din clasă.
— De ce ați făcut-o? am întrebat.
Profesoara a oftat.
— Am crezut că textul nu era suficient de bun și am ales cel mai rău mod de a-ți spune asta. Dar nu era doar despre compunere. Am fost nedreaptă cu tine. Îmi pare rău.
Mama nu a răspuns în locul meu. M-a lăsat să hotărăsc.
— Vă aud, doamnă. Dar mi-a fost foarte rușine în ziua aceea. Nu vreau să se mai întâmple și altui copil.
— Ai dreptate, a spus ea. Voi vorbi cu directoarea și voi accepta orice discuție este necesară despre felul în care m-am purtat.
Nu am îmbrățișat-o și nici nu i-am spus că o iert. Dar am simțit că, pentru prima dată, mă ascultase fără să mă întrerupă.
Răzvan a venit și el la festivitate, însoțit de părinții lui. S-a apropiat de mine, rușinat.
— Îmi pare rău că am râs atunci. Am fost la fel de rău ca ceilalți.
— M-ai ajutat să trimit compunerea, i-am răspuns. Dar să nu mai râzi de cineva doar pentru că râd și ceilalți.
— N-o să mai fac.
La întoarcere, mama a pus diploma pe dulap, lângă fotografia mea din clasa întâi. Apoi și-a privit mâinile.
— Știi ce mi-a plăcut cel mai mult azi?
— Că am câștigat?
— Și asta. Dar mai ales că ai spus povestea noastră fără să-ți fie rușine de mine.
Am luat-o de mână.
— N-am fost niciodată rușinată de tine, mamă. Doar mi-a fost rușine că cineva a încercat să mă facă să fiu.
În seara aceea, înainte de culcare, mi-am pus diploma pe birou și am deschis un caiet nou. Nu știam încă despre ce urma să scriu. Dar știam că nu mai trebuia să-mi ascund cuvintele de frica celor care râd.
Iar mama, înainte să stingă lumina, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:
— Scrie, Miruna. Mâinile mele pot să spele podele. Ale tale pot să spună lumii ce înseamnă să muncești cu demnitate.