Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina, uită-te bine la numele furnizorului înainte să mai spui că noi vindem mâncare de la țară, i-a spus Ion, întorcând telefonul spre ea.
Cristina a luat telefonul și a citit factura. La început a zâmbit, convinsă că Ion încerca să o păcălească. Apoi a văzut numele gospodăriei noastre și adresa din Mărginimea Sibiului.
— Nu se poate! a șoptit.
— Ba se poate, a răspuns Ion. Restaurantul acela ne-a comandat brânză maturată și cârnați luna trecută. Am livrat marfa, am emis factura și am primit plata. Nu știam că tu mergi acolo.
Sorin s-a apropiat de telefon.
— Cristina, lasă-mă să văd.
— Tu știai? l-a întrebat ea brusc.
— Ce să știu?
— Că restaurantul cumpără de la familia ta!
Sorin s-a uitat la fratele lui, apoi a coborât privirea.
— Am auzit că au cumpărat niște produse de la ei, dar nu știam că sunt cele pe care le comanzi tu.
Ion și-a încrucișat brațele.
— Nu-i nimic rău în faptul că restaurantul cumpără de la noi. Noi ne câștigăm pâinea din munca asta. Dar tu, Cristina, ne-ai făcut de râs în propria ta casă pentru că am adus aceleași produse pe care le lauzi când sunt servite pe o farfurie scumpă.
Cristina a pus telefonul pe masă.
— Nu știam că sunt produsele voastre. La restaurant au alt gust.
— Alt gust? am întrebat eu. Brânza e făcută din laptele oilor noastre, în aceeași gospodărie. Nu se schimbă când o pune cineva pe o farfurie de porțelan.
— Mariana, nu trebuie să faci din asta o dramă.
— Eu n-am făcut nicio dramă. Tu mi-ai dat tacâmuri separate și ai spus că nu știi ce facem noi la stână. Ai fi putut să ne întrebi, dacă erai curioasă. În schimb, ai ales să ne umilești.
Sorin și-a împins scaunul în spate.
— Cristina, ajunge! Sunt fratele meu și nu meritau să fie tratați așa.
Ea s-a întors spre el, uluită.
— Acum te-ai hotărât să vorbești?
— Da. Pentru că am tăcut prea mult. De fiecare dată când ai făcut glume despre familia mea, am sperat că o să te oprești singură. Dar azi ai întrecut măsura.
Cristina și-a strâns buzele. Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea sigură pe ea.
Ion a luat telefonul înapoi și a deschis detaliile comenzii.
— Uite aici: brânză maturată, cârnați afumați și alte produse. Noi le-am vândut restaurantului la prețul nostru obișnuit. Restaurantul le pune în meniu, le servește frumos și își stabilește propriile prețuri. Asta e afacerea lor. Dar să nu-mi spui că produsul e bun numai când nu știi cine l-a făcut.
— Nu am spus că e rău, a murmurat Cristina.
— Ba exact asta ai sugerat când am intrat cu sacoșele, i-am răspuns.
În cameră s-a lăsat liniștea. Pe masă, farfuriile cu mâncare comandată păreau dintr-odată mai puțin importante decât pachetul pe care Ion îl ținuse deoparte.
După câteva clipe, Sorin a luat brânza noastră, a desfăcut hârtia și a tăiat o felie.
— Eu vreau să gust, a spus. N-am mai mâncat de mult brânză făcută de voi.
A pus o bucată pe farfurie și a întins-o spre Cristina.
— Vrei?
Cristina s-a uitat la furculița ei separată, apoi la farfuria pe care i-o întindea soțul. A ezitat înainte să ia o bucățică.
— E bună, a spus în cele din urmă.
Ion a zâmbit amar.
— Mă bucur că ai aflat.
— Ion, îmi pare rău pentru cum v-am primit, a spus ea, cu voce joasă. Nu trebuia să vă pun tacâmurile acelea. Și nici să vorbesc despre voi în felul acela.
Am privit-o atent. Nu era prima dată când auzeam scuze spuse doar ca să se termine o ceartă, așa că nu m-am grăbit să o liniștesc.
— Cristina, nu ne așteptăm să trăiești ca noi sau să-ți placă tot ce facem. Dar când venim în casa ta, vrem să fim primiți ca rude, nu ca niște oameni de care trebuie să te ferești.
— Ai dreptate, a răspuns ea.
Sorin a luat tacâmurile separate și le-a pus înapoi în sertar.
— Hai să terminăm masa asta cum trebuie. Fără comentarii despre cine e de la țară și cine e de la oraș.
Ion a desfăcut restul pachetului. Cristina a adus o farfurie mare și a așezat brânza și cârnații în mijlocul mesei. De data aceasta nu s-a plâns de miros și nici nu a mai spus că produsele noastre nu erau potrivite pentru casa ei.
Mai târziu, după ce am strâns farfuriile, Cristina m-a ajutat să pun resturile în caserole.
— Mariana, pot să te întreb ceva? a spus ea.
— Sigur.
— Cum faceți brânza să se matureze atât de bine?
Am privit-o o clipă, apoi i-am explicat cum alegem laptele, cum pregătim cașul și câtă răbdare cere maturarea. M-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a pus câteva întrebări.
Nu deveniserăm prietene într-o singură seară. Știam că o singură masă nu putea șterge tot ce se întâmplase. Dar, când am plecat, Cristina ne-a însoțit până la ușă și ne-a îmbrățișat.
— La anul, să-mi aduceți iar brânză, dacă aveți. Și promit că nu vă mai pun tacâmuri separate.
Ion a zâmbit.
— Îți aducem. Dar data viitoare să ne lași să intrăm pe ușa din față!
Cristina a izbucnit în râs, de data aceasta fără răutate.
În mașină, pe drumul spre casă, Ion mi-a luat mâna.
— Te-a durut ce a spus, nu-i așa?
— Da. Dar m-a durut mai tare că Sorin a tăcut.
— Și pe mine. Dar măcar, în seara asta, a vorbit.
Am privit luminile Bucureștiului îndepărtându-se în oglindă. Nu aveam nevoie ca toți să ne laude brânza sau să ne considere oameni importanți. Voiam doar să nu ne fie rușine să intrăm în casa propriilor rude cu ceea ce făceam cinstit, cu mâinile noastre.
Iar când am ajuns acasă, în Mărginimea Sibiului, am găsit o fotografie de la ultima noastră livrare către restaurant. Ion a pus-o pe frigider și a spus zâmbind:
— Uite, Mariana. Brânza noastră ajunge departe. Noi să ne vedem de treabă.