Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Bună dimineața, doamnelor și domnilor. Sunt Teodora Marinescu, noua directoare generală a companiei. Înainte să discutăm rezultatele, aș vrea să vorbim despre felul în care sunt tratați oamenii aici.
Alina a rămas lângă ușă, cu mâna pe clanță. Una dintre colege și-a coborât privirea, iar bărbatul care îmi ceruse să ies din sală s-a uitat nedumerit spre directorul financiar.
— Dumneavoastră sunteți noua directoare? a întrebat Alina, cu un zâmbet forțat.
— Da. Iar acum câteva minute mi-ați spus că femeile de serviciu trebuie să intre pe la gunoi.
— A fost o neînțelegere! Nu știam cine sunteți!
— Tocmai asta este problema. Nu știați cine sunt și ați decis că puteți să mă umiliți.
Alina a început să se foiască.
— Doamnă directoare, noi avem reguli de acces. Nu putem lăsa pe oricine să intre pe unde dorește.
— Regulile se explică politicos. Nu se folosesc ca să faci un om să se simtă inferior. Dacă aș fi fost într-adevăr femeie de serviciu, ați fi avut dreptul să-mi vorbiți așa?
Nimeni n-a răspuns.
Am deschis dosarul și am așezat pe masă agenda în care îmi notasem câteva lucruri auzite pe coridor.
— Înainte să vin aici, acționarii mi-au cerut să verific de ce au plecat în ultimele luni mai mulți angajați cu experiență. Am primit sesizări despre program, ore suplimentare și felul în care sunt tratate persoanele care cer explicații. Nu am venit să concediez oameni după o singură discuție. Am venit să aflu ce se întâmplă.
Șeful de personal, domnul Pavel, și-a dres glasul.
— Doamnă Marinescu, probabil au existat nemulțumiri izolate. Într-o firmă de asemenea dimensiuni, nu poți mulțumi pe toată lumea.
— Așa este. Dar putem verifica dacă oamenii sunt plătiți corect și dacă regulile se aplică tuturor.
Am cerut situația pontajelor și a orelor suplimentare din ultimele șase luni. Pavel a început să explice că documentele erau în arhivă și că ar dura câteva zile să fie pregătite.
— Atunci le așteptăm, am spus. Până atunci, nimeni nu trebuie să schimbe sau să distrugă documente și nimeni nu trebuie să-i amenințe pe angajații care vor să vorbească.
Alina a încercat din nou să intervină.
— Eu doar mi-am făcut treaba. Nu am știut că doamna este directoarea.
— Și dacă nu eram? am întrebat-o. Dacă eram o femeie venită să întrebe de un loc de muncă sau o persoană care venise să facă curățenie? Credeți că umilința ar fi fost mai puțin importantă?
Alina a tăcut. Colegele ei nu mai zâmbeau.
Am încheiat ședința cerând ca fiecare departament să-mi trimită, în scris, problemele pe care le considera importante. Apoi am rugat-o pe Alina să rămână câteva minute.
— Nu vă voi concedia pentru că m-ați confundat cu altcineva, i-am spus. Dar comportamentul dumneavoastră trebuie discutat. Vreau să văd cum comunicați cu oamenii și dacă există plângeri similare. Până terminăm verificarea, nu veți mai gestiona singură reclamațiile și accesul vizitatorilor.
— Dar eu sunt aici de zece ani!
— Tocmai de aceea ar trebui să știți că experiența nu vă dă dreptul să-i tratați de sus pe ceilalți.
În zilele următoare am discutat cu angajați din mai multe departamente. Unii vorbeau cu teamă, alții păreau ușurați că cineva îi asculta fără să-i întrerupă.
O femeie de la contabilitate, pe nume Doina, a venit într-o după-amiază cu un dosar sub braț.
— Doamnă directoare, nu știu dacă ar trebui să vă spun asta, dar am plecat de două ori acasă după program fără să-mi fie înregistrate orele suplimentare. Când am cerut explicații, mi s-a spus că, dacă nu-mi convine, pot să-mi caut alt loc de muncă.
— Cine v-a spus?
Doina a ezitat, apoi a rostit numele șefului de personal.
Am verificat documentele și am cerut explicații. În câteva cazuri, orele suplimentare fuseseră într-adevăr lucrate, dar nu apăreau corect în evidențe. Pavel a susținut că erau greșeli administrative. Am dispus verificarea tuturor situațiilor similare, iar sumele datorate au fost calculate și achitate acolo unde documentele au confirmat restanțele.
Verificarea a arătat și că unele promovări fuseseră decise fără criterii clare. Nu toate fuseseră nejustificate, dar procesul era opac și favoriza persoanele apropiate conducerii. Pavel a fost înlăturat din funcție după analiza documentelor și audierea celor implicați. Decizia nu s-a bazat pe o singură acuzație, ci pe neregulile confirmate.
Alina a fost chemată la o discuție oficială. Înregistrările camerelor de supraveghere și declarațiile martorilor au confirmat incidentul de la recepție. A primit o sancțiune disciplinară și a fost obligată să participe la instruirea privind relația cu vizitatorii și conduita profesională.
La finalul lunii, am coborât în hol. Alina era la recepție, iar lângă birou aștepta o femeie îmbrăcată modest, cu o sacoșă de pânză în mână.
— Bună ziua, a spus femeia timid. Am venit să întreb dacă aveți posturi disponibile la curățenie.
Alina s-a ridicat în picioare.
— Bună ziua. Sigur. Vă rog să luați loc. Vă explic imediat cum puteți depune o cerere.
Femeia a zâmbit, surprinsă de amabilitate.
Eu am rămas câțiva pași mai departe. Alina m-a observat și s-a înroșit, dar nu și-a schimbat tonul și nici nu a încercat să pară altcineva.
Mai târziu, a venit la biroul meu.
— Doamnă Marinescu, știu că nu pot șterge ce am făcut. Îmi pare rău că v-am vorbit așa. Și îmi pare rău că am crezut că meseria cuiva îmi spune cât respect merită.
Am privit-o atent.
— Îmi pare bine că înțelegeți asta. Nu vă cer să fiți de acord cu toată lumea. Vă cer să tratați fiecare om cu respect.
Alina a dat din cap și a plecat.
În seara aceea, înainte să ies din clădire, am trecut din nou prin holul de la intrare. Femeia care venise pentru postul de curățenie tocmai pleca, ținând în mână o foaie cu informațiile necesare pentru înscriere. Alina îi explicase unde să o depună și când va primi un răspuns.
Mi-am amintit de sacoșa mea și de râsetele din prima dimineață. Nu uitasem umilința și nici nu aveam de gând să mă prefac că nu se întâmplase.
Dar când am ieșit pe ușile principale, am știut că schimbarea începuse acolo unde trebuia: nu cu o concediere făcută pentru spectacol, ci cu reguli clare și cu oameni care învățau că nimeni nu trebuie trimis pe la gunoi doar pentru că pare să nu conteze.