Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Au mușcat din nou, le-am spus foștilor mei colegi. Același bărbat cere încă 20.000 de lei. De data asta, vreau să-l prindem înainte să mai păcălească pe cineva.
Am stabilit împreună cu polițiștii cum să procedăm. Nu urma să mă întâlnesc singur cu necunoscutul și nici să-i dau bani fără supraveghere. Trebuia doar să păstrez conversația și să urmez instrucțiunile lor.
Am sunat înapoi numărul de pe care mă contactase bărbatul.
— Am făcut rost de o parte din bani, am spus cu voce tremurată. Dar nu am toată suma. Dacă nepotul meu chiar e în pericol, trebuie să mă ajutați.
— Nu mă interesează cum faceți rost! a răspuns el. Pregătiți plicul și așteptați curierul. Să nu sunați la poliție, că îi faceți băiatului mai mult rău!
Am lăsat o pauză, ca și cum aș fi încercat să-mi stăpânesc plânsul.
— Bine. Vă rog doar să-mi spuneți dacă băiatul e teafăr.
— O să fie, dacă vă mișcați repede.
A închis.
Mi-am trecut mâna peste față. Mă durea că mă lăsasem păcălit, dar nu aveam de gând să le dau ocazia să mai ia bani de la alt bătrân.
La prânz, Florin a venit la mine. Când a intrat în sufragerie, m-a îmbrățișat strâns.
— Unchiule, îmi pare rău că ai trecut prin asta. Dacă mi-ai fi dat un telefon, ți-aș fi răspuns imediat.
— Știu, băiete. Dar când am auzit vocea aceea plângând, n-am mai gândit limpede.
— Nu e vina ta că niște oameni au ales să se folosească de frica ta.
Am dat din cap, dar rușinea nu dispăruse.
— Trebuie să-i prindem, Florine. Nu pentru mine. Pentru următorul om pe care îl vor suna.
Am continuat să ținem legătura cu polițiștii. Ei au verificat informațiile pe care le aveam și au pregătit intervenția pentru momentul în care curierul urma să apară. Eu trebuia să mă port firesc și să nu încerc să-l confrunt singur.
În jurul orei șase, telefonul a sunat din nou.
— Domnule Gheorghe, omul nostru e pe drum. Aveți banii pregătiți?
— Da, am pregătit plicul, am răspuns. Dar vă rog să-mi spuneți măcar cum îl cheamă pe avocatul care se ocupă de accident.
Bărbatul a început să înjure.
— Nu vă mai trebuie nume! Dați banii și gata!
Am lăsat capul în jos, deși nu mă putea vedea.
— Bine. Aștept.
După câteva minute, cineva a bătut la ușă.
Am deschis. În fața mea stătea același bărbat care luase primul plic. Purta aceeași geacă neagră și ținea telefonul în mână.
— Ați făcut rost de bani?
— Am pus ce am putut. Dar vreau să știu dacă nepotul meu e bine.
— V-am spus deja că e bine! Dați plicul!
I l-am întins. Bărbatul l-a luat grăbit și l-a băgat în geacă.
— Și acum să nu mai sunați. Dacă vă mai trebuie ceva, vă contactăm noi.
A făcut un pas spre scări, dar înainte să apuce să coboare, doi polițiști au apărut pe palier.
— Poliția! Rămâneți pe loc și țineți mâinile la vedere!
Bărbatul s-a întors brusc, încercând să fugă spre lift. Un polițist l-a prins de braț, iar celălalt i-a cerut să nu se opună.
— Ce-i asta? Eu n-am făcut nimic! a strigat el.
— Atunci veți explica la sediu de ce ați venit să luați bani de la domnul Gheorghe, i-a răspuns unul dintre polițiști.
Am rămas în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Când i-au pus cătușele, bărbatul s-a uitat la mine cu o ură pe care nu încerca s-o ascundă.
— Bătrân nenorocit! Ne-ai întins o capcană!
Am făcut un pas înainte.
— Nu, băiete. Tu ai venit a doua oară pentru că ai crezut că frica mea nu are sfârșit.
Polițiștii l-au condus spre scări. Unul dintre ei a rămas câteva clipe cu mine și mi-a spus să păstrez toate mesajele și să nu șterg nimic din telefon.
— Ați făcut bine că ne-ați anunțat. Acum putem verifica și celelalte persoane implicate.
În seara aceea am aflat că bărbatul prins era doar cel care ridica banii. Telefonul lui conținea conversații cu alte persoane, numere de telefon și instrucțiuni pentru mai multe întâlniri. Ancheta urma să stabilească cine organizase înșelăciunile și dacă erau legate de alte cazuri.
Nu mi-am recuperat imediat cei 30.000 de lei. Banii fuseseră deja predați altcuiva, iar polițiștii mi-au explicat că recuperarea lor depindea de ce aveau să găsească în urma cercetărilor. Dar aveam măcar o șansă să-mi recuperez o parte din economii și, mai important, omul care venise la ușa mea nu mai era liber să caute următoarea victimă.
După câteva zile, am primit un telefon de la o femeie care locuia în cartierul vecin. Aflase de la o cunoștință că fusesem victima unei înșelăciuni și voia să-mi spună că și ea primise un apel asemănător.
— Domnule Gheorghe, m-am speriat atât de tare, încât eram gata să scot banii din bancă. Dar când am auzit ce ați pățit, mi-am sunat fiul. Era acasă, sănătos. Mi-ați salvat economiile.
Am rămas cu telefonul la ureche și am simțit că, în sfârșit, rușinea mea nu fusese în zadar.
Într-o duminică, Florin a venit la mine cu o plasă de cumpărături și două cafele.
— Unchiule, am vorbit cu mama. Vrea să te ajute să-ți refaci economiile.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau banii voștri. Vreau doar să nu mai treacă nimeni prin ce am trecut eu.
Florin s-a așezat lângă mine.
— Atunci promite-mi că data viitoare mă suni înainte să iei o hotărâre când ești speriat.
— Promit.
Mi-am luat cafeaua și am privit pe fereastră. Încă mă durea că pierdusem bani strânși cu trudă. Dar nu mai eram omul care se învinovățea în tăcere pentru că fusese păcălit.
În aceeași seară, am scris pe o foaie mare și am lipit-o lângă telefon: „Dacă cineva spune că un om drag a provocat un accident și cere bani, închide și sună-l direct pe omul acela sau pe familia lui.”
Nu era o formulă magică. Era doar un lucru pe care aș fi vrut să mi-l fi amintit în noaptea în care am auzit vocea falsului meu nepot.
Iar când telefonul a sunat din nou câteva zile mai târziu, am răspuns fără teamă. De data aceasta, eram pregătit să pun întrebări înainte să deschid ușa sau portofelul.