Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă asistentă-șefă, veniți puțin! a strigat doctorul Radu, ieșind din camera de gardă cu plicul desfăcut în mână.
Era palid și mergea atât de repede, încât aproape s-a ciocnit de un brancardier. Pe hol, lângă tata, stătea deja managerul spitalului, care vorbea cu o asistentă.
— Domnule director, trebuie să vedeți documentul acesta! a spus medicul, întinzându-i hârtia.
Managerul a citit primele rânduri, apoi s-a uitat spre Nea Vasile. Pe față i s-a așternut o expresie de uimire.
— Este donația pentru tomograf… Domnul Vasile?
Am făcut un pas înainte.
— Da. Tata a donat banii acum zece ani, în memoria mamei mele. Iar dumneavoastră aveți un medic care ne-a spus că, fără un plic, tata poate să aștepte la coadă.
Managerul s-a întors spre doctorul Radu.
— Ați spus asta?
Medicul a încercat să răspundă, dar cuvintele i s-au blocat în gât.
— Eu… a fost o neînțelegere.
— Nu, a spus tata, ridicându-se puțin pe pernă. Am auzit foarte bine ce mi-a spus fiul meu. Nu vreau tratament special pentru că am donat bani. Vreau doar să fiu consultat când îmi este rău, la fel ca orice alt om.
Managerul a rămas lângă targă și i-a cerut imediat asistentei să cheme medicul de gardă responsabil de triaj pentru o reevaluare. Apoi s-a întors către mine.
— Domnule Mihai, îmi pare rău. Nu trebuia să ajungeți în situația asta.
— Tata are dureri în piept și respiră greu de ore întregi. Nu mă interesează scuzele acum. Vreau să fie consultat.
De data aceasta, nimeni nu m-a mai trimis înapoi pe hol.
Tata a fost dus în zona de evaluare, unde o echipă medicală l-a examinat și i-a făcut investigațiile necesare. Am rămas pe coridor, cu mâinile reci și cu plicul gol strâns în palmă.
După o vreme, un medic a ieșit să vorbească cu mine.
— Tatăl dumneavoastră are o problemă cardiacă serioasă și trebuie să rămână sub supraveghere. Am început tratamentul și îl monitorizăm atent.
M-am sprijinit de perete. Pentru prima dată în acea zi, am simțit că puteam să respir.
— O să fie bine?
— Deocamdată este stabil. Următoarele ore sunt importante.
Am intrat câteva clipe la tata. M-a prins de mână.
— Ai văzut, băiete? Nu trebuia să faci scandal pentru mine.
— N-am făcut scandal, tată. Am cerut să fii tratat cum trebuie.
— Asta am vrut și eu. Să nu creadă nimeni că, dacă sunt bătrân, pot să mă lase deoparte.
Mi-am plecat capul și i-am sărutat mâna.
În seara aceea, managerul m-a chemat într-un birou. Doctorul Radu era acolo, stând în picioare, cu mâinile împreunate.
— Domnule Mihai, am început verificarea incidentului, a spus managerul. Vom analiza ce s-a întâmplat la triaj și vom discuta cu personalul care a fost de serviciu.
Doctorul Radu s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău. Nu trebuia să vă vorbesc așa.
— Nu mie trebuie să-mi cereți iertare, i-am răspuns. Tata a stat acolo și a auzit tot. El era omul care avea nevoie de ajutor.
Medicul a tăcut, apoi a dat din cap.
— Aveți dreptate.
Managerul mi-a explicat că medicul urma să răspundă în fața conducerii și că spitalul va verifica dacă au existat și alte situații similare. Nu mi-a promis că totul se va rezolva peste noapte, dar de data aceasta am văzut că se luau măsuri concrete.
Înainte să plec, managerul a scos dintr-un dosar o fotografie veche. În ea apărea aparatul de tomografie, iar pe o placă de lângă el se putea citi numele mamei: Elena Vasile.
— Placa a fost scoasă când s-a renovat secția și nu a mai fost pusă la loc, mi-a explicat. Îmi pare rău. Vom verifica arhiva donației și vom reface inscripția conform documentelor originale.
Am luat fotografia și am simțit că mi se pune un nod în gât. Tata nu ceruse niciodată recunoaștere, dar nici nu meritase ca gestul lui să fie uitat.
A doua zi dimineață, când am intrat în salon, tata era treaz. Părea obosit, dar respira mai ușor.
— Mihai, ce s-a întâmplat cu plicul?
— L-a citit, tată. Managerul a văzut actul și a început o verificare. Au promis că vor lămuri și ce s-a întâmplat cu placa mamei.
Tata a închis ochii câteva clipe.
— Eu n-am dat banii ca să-mi fie cineva dator. I-am dat pentru ca oamenii să aibă parte de investigații bune când au nevoie.
— Știu, tată.
— Atunci să nu lași povestea asta să se transforme într-o ceartă despre mine. Să se schimbe ceva pentru cei care vin după mine.
În următoarele săptămâni, spitalul a analizat reclamația și documentele donației. Managerul a anunțat personalul că orice solicitare de bani pentru a grăbi îngrijirea unui pacient trebuie raportată, iar pacienții și aparținătorii au primit informații despre cum pot depune o sesizare. Doctorul Radu a fost sancționat disciplinar în urma verificării și nu a mai lucrat o perioadă la Urgențe.
Tata a rămas internat câteva zile, apoi medicii i-au permis să se întoarcă acasă cu tratament și controale programate.
Când l-am dus la externare, ne-am oprit câteva clipe pe coridor, în dreptul aparatului de tomografie. Pe placa refăcută era scris numele mamei.
Tata a atins literele cu degetele.
— Elena, a șoptit. Uite, încă ești aici.
N-am spus nimic. L-am lăsat să stea cât avea nevoie.
La ieșire, doctorul Radu ne aștepta. Nu purta halatul, ci haine obișnuite. S-a apropiat de tata și a rămas la câțiva pași distanță.
— Domnule Vasile, vă rog să mă iertați pentru felul în care m-am purtat. Nu meritam să vă vorbesc așa.
Tata l-a privit mult timp.
— Tinere, eu nu vreau să mă răzbun pe dumneata. Dar să nu mai faci altui bătrân ce mi-ai făcut mie. Poate omul acela n-are un fiu care să insiste.
Medicul și-a plecat capul.
— N-o să uit.
Tata mi-a prins brațul și am pornit spre ieșire. În buzunarul meu era încă plicul alb, acum gol și îndoit.
Înainte să urce în mașină, tata s-a întors o ultimă dată spre clădirea spitalului.
— Hai acasă, Mihai. Mama ta nu și-ar fi dorit să ne petrecem viața certându-ne. Ar fi vrut doar ca oamenii să fie tratați cu omenie.
L-am ajutat să se așeze și i-am tras centura peste piept.
De data aceasta, când am pornit mașina, nu mai simțeam furia care mă ținuse în picioare toată ziua. Tata era lângă mine, iar numele mamei fusese pus la locul lui.
Și, pentru prima dată după multe ore, am simțit că puteam să-l duc acasă liniștit.