Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — O chema Doina Munteanu. Era asistenta care mă privise în ochi și îmi spusese că inventez povestea cu a doua fetiță.
Alexandra a căutat-o pe internet, iar după câteva telefoane am aflat că femeia se pensionase și locuia încă în Iași. Avea aproape optzeci de ani.
— Mamă, vrei să mergem la ea? m-a întrebat Alexandra.
— Vreau să mă privească în ochi și să-mi spună ce s-a întâmplat cu fata mea.
Nicolae a încercat să mă oprească.
— Maria, poate femeia nici nu-și mai amintește cazul. Au trecut treizeci de ani.
— Eu mi-l amintesc în fiecare zi, Nicolae. Nu mai am de gând să mă întorc acasă fără răspunsuri.
Am mers la adresa pe care o găsiserăm. Doina ne-a deschis după ce am sunat de două ori. Era micuță, cu părul alb și ochelari groși. Când i-am spus numele meu și am pomenit maternitatea, și-a pierdut culoarea din obraji.
— Doamnă Munteanu, am spus, eu sunt Maria, femeia care a născut gemene în aprilie 1994. Vă amintiți de mine?
Femeia s-a prins de clanță.
— Nu cred că pot să vă ajut.
— Nici măcar nu m-ați întrebat ce vreau!
Alexandra a scos copia foii de observație.
— Semnătura dumneavoastră este aici. Iar documentele mele și ale unei femei adoptate în Italia arată că ne-am născut în aceeași maternitate, în aceeași zi. Testul ADN a confirmat că suntem surori gemene.
Doina s-a uitat la hârtie. Buzele i-au tremurat.
— Intrați, a șoptit.
Ne-a condus într-o sufragerie mică. S-a așezat fără să ne privească.
— Am știut că într-o zi o să vină cineva, a spus ea. Dar nu m-am gândit că o să mai trăiesc până atunci.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Spuneți-mi adevărul. Unde era cealaltă fetiță când eu ceream să mi-o aduceți?
Doina și-a împreunat mâinile.
— A doua fetiță s-a născut vie. A avut nevoie de îngrijiri speciale și a fost dusă în secția de nou-născuți. Dumneavoastră erați încă sub supraveghere după naștere, iar medicul ne-a spus să nu vă dăm informații până nu se lămurește starea copilului.
— Și apoi?
— Apoi fetița a fost transferată la alt spital. Eu am rămas cu dumneavoastră și cu primul copil. Când ați întrebat de gemenă, mi s-a spus să vă spun că ați născut un singur copil.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Cine v-a spus asta?
Doina a început să plângă.
— Medicul care răspundea de secție. Mi-a spus că există o situație complicată și că trebuie să respect ce mi se cere. Am fost lașă. Știam că dumneavoastră nu primiserăți explicații, dar mi-a fost frică să nu-mi pierd serviciul.
— Și adopția? am întrebat. Cum a ajuns fiica mea în Italia?
Doina a rămas tăcută câteva clipe, apoi a scos dintr-un sertar un plic vechi.
— După transfer, copilul a ajuns într-un centru de plasament. Mama nu a fost identificată în documentele care au însoțit transferul, iar familia nu a fost căutată cum trebuia. Mai târziu, fetița a intrat într-o procedură de adopție internațională. Eu nu am semnat adopția, dar am semnat nota în care scria că mama născuse un singur copil. Știam că era fals.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— M-ați privit în ochi și mi-ați spus că sunt nebună, deși știați că fata mea trăiește!
— Da, a șoptit ea. Nu am nicio scuză.
Alexandra s-a ridicat în picioare.
— V-ați gândit vreodată ce înseamnă asta pentru noi? Eu am crescut fără să știu că am o soră, iar ea a crescut fără să știe cine este mama ei!
Doina plângea fără să mai încerce să se apere.
— M-am gândit în fiecare an. Am păstrat copia aceea pentru că nu am putut să mă conving că am făcut bine. Am sperat că într-o zi cineva va găsi adevărul.
— De ce nu ați venit dumneavoastră la mine? am întrebat.
— Mi-a fost frică. Și, cu fiecare an care trecea, mi-era tot mai rușine.
Am luat plicul. Înăuntru se afla o copie a unei note de transfer, cu data nașterii și numărul foii de observație. Nu rezolva toate întrebările, dar confirma că al doilea copil existase și fusese transferat.
Am plecat de acolo cu documentele și cu promisiunea Doinei că va da o declarație scrisă despre ce își amintea și despre semnătura ei. Nu era o reparație pentru treizeci de ani, dar era prima dată când cineva din maternitate recunoștea adevărul.
Alexandra a ținut legătura cu Giulia. Au vorbit în fiecare seară, uneori câte două ore. Au descoperit că amândouă urau măslinele, că aveau aceeași mică cicatrice pe genunchiul stâng și că râdeau la fel când erau emoționate.
— Mamă, mi-a spus Alexandra într-o seară, când vorbeam pe video cu Giulia, uite, are exact râsul meu!
Giulia a zâmbit prin lacrimi.
— Și eu am crezut toată viața că sunt singură la părinți. Acum nu știu de unde să încep.
— Începi cu noi, i-am spus. Nu trebuie să recuperăm totul într-o zi.
Am cerut copii ale dosarelor de la instituțiile care le mai păstrau și am făcut o sesizare pentru a se verifica felul în care fusese documentată nașterea și transferul copilului. Nu am primit toate răspunsurile imediat, dar acum aveam o declarație, o notă de transfer și rezultatul ADN. Nu mai era doar amintirea mea împotriva cuvântului altora.
După câteva luni, Giulia a venit în România. Am așteptat-o la aeroport împreună cu Alexandra. Când am văzut-o ieșind cu o geantă pe umăr, am recunoscut imediat ochii căprui și adâncitura din bărbie.
M-am apropiat cu pași nesiguri.
— Giulia?
— Da. Dumneavoastră sunteți Maria?
— Da, fata mea.
Ne-am îmbrățișat. Nu era o întâlnire ca în filme. Eram două străine care aveau aceeași legătură de sânge și treizeci de ani de durere între ele. Dar Giulia mi-a cuprins obrajii cu palmele și mi-a spus:
— Vreau să te cunosc, mamă. Chiar dacă o să ne ia timp.
Alexandra ne-a strâns pe amândouă în brațe.
În seara aceea am stat acasă, am scos fotografii vechi și am vorbit despre bunici, despre copilăria Alexandrei și despre viața Giuliei în Italia. Nicolae a rămas multă vreme tăcut. Înainte să plecăm la culcare, s-a apropiat de Giulia.
— Îmi pare rău că n-am luptat mai mult atunci, a spus. Ar fi trebuit să o cred pe mama ta.
Giulia l-a privit, apoi i-a luat mâna.
— Nu putem schimba ce a fost. Dar putem să nu ne mai ascundem adevărul unii de alții.
În noaptea aceea am dormit pentru prima dată fără să mă întreb dacă îmi imaginasem cele două plânsete din maternitate. A doua zi dimineață, când am intrat în sufragerie, Giulia și Alexandra stăteau pe canapea, răsfoind un album de fotografii.
— Mamă, vino să vezi! m-a strigat Alexandra. Am găsit o poză în care avem aceeași expresie!
M-am așezat între ele. Pentru prima dată după treizeci de ani, nu mai aveam nevoie să conving pe nimeni că îmi cunoscusem amândouă fetițele.
Le-am luat mâinile într-ale mele și le-am privit chipurile. Nu puteam să le dau înapoi copilăria pierdută. Dar puteam să fiu acolo de acum înainte, să le ascult poveștile și să le iubesc fără să mai ascundem nimic.