Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Carmen, înainte să spuneți ceva, aș vrea să vă întreb dacă vă amintiți cine m-a pregătit la matematică atunci când nu aveam bani nici de manuale.
Carmen a clipit nedumerită.
— Ce legătură are asta cu filmarea? Cine sunteți dumneavoastră să-mi țineți lecții?
Andrei a făcut un pas înainte.
— Sunt fiul dumneavoastră.
Pe chipul ei a apărut un zâmbet scurt, convinsă că era o glumă.
— Andrei, nu începe și tu! Am pus un filmuleț pe grupul blocului. N-am omorât pe nimeni!
— Nu, mamă. Ai umilit o femeie care și-a petrecut viața învățând copii. Și ai făcut-o pentru că ai crezut că, dacă o filmezi lângă un tomberon, devine mai puțin om.
Vecinii se strânseseră în jurul nostru. Eu aș fi vrut să plec, dar Andrei mi-a făcut semn că nu trebuie să mă retrag.
— Doamna Mărgărit m-a pregătit gratuit aproape un an pentru admiterea la liceu, a continuat el. Tu știai că nu ne permiteam meditații. Știi câte seri a stat cu mine după ore, explicându-mi probleme pe care nu le înțelegeam?
Carmen și-a strâns geanta la piept.
— Știu că te-a ajutat. Dar asta a fost demult. Nu înseamnă că trebuie să o scutească cineva de realitate.
— Realitatea, mamă, este că femeia aceasta își strânge sticlele ca să-și cumpere medicamente pentru soțul bolnav. Iar tu ai transformat suferința ei într-o glumă pentru tot blocul.
Un vecin din spate a murmurat că nu știa că Victor era atât de bolnav. Altul a spus că văzuse filmarea și îi părea rău că nu intervenise.
Carmen a început să se înroșească.
— De unde știi toate astea?
Andrei s-a întors spre mine.
— Doamna Mărgărit nu mi-a cerut niciodată bani. Nici când aveam nevoie de cărți, nici când nu aveam cu ce să ajung la meditații. Când am intrat la medicină, m-am dus să-i mulțumesc. Mi-a spus doar să nu uit niciodată de unde am plecat.
Și-a scos telefonul.
— Ieri am vorbit cu câțiva foști colegi. Am făcut un grup și am început să strângem bani pentru tratamentul domnului Victor. Nu ca să-i fie cuiva milă, ci pentru că vrem să ajutăm o familie care a dus prea mult singură.
Carmen s-a uitat la telefonul lui, apoi la mine.
— Deci acum toată lumea o să creadă că eu sunt un monstru?
— Nu despre asta este vorba, mamă, a răspuns Andrei. Este vorba despre ce ai făcut și dacă ai de gând să repari măcar o parte din rău.
— Și ce vrei să fac? Să mă pun în genunchi în fața ei?
— Nu. Vreau să ștergi filmarea, să-ți ceri scuze și să nu mai faci niciodată din necazul unui om un spectacol.
Carmen a rămas tăcută. Pentru prima dată, nu mai avea o replică pregătită.
Am intervenit încet:
— Carmen, nu ți-am cerut niciodată nimic. Nici bani, nici ajutor. Nu vreau să te umilesc în fața vecinilor. Vreau doar să mă lași să-mi duc viața fără să mă faci de râs pentru că încerc să-mi îngrijesc soțul.
Femeia și-a coborât privirea.
— N-am știut că situația e atât de grea.
— Nici nu trebuia să știi, i-am răspuns. Puteai să nu filmezi.
Unul dintre vecini a făcut un pas înainte.
— Doamna Mărgărit m-a ajutat și pe mine când eram în liceu. Mi-a explicat matematica înainte de bacalaureat. N-am uitat.
Altă femeie a spus că și ea fusese eleva mea și că își amintea cum rămâneam după ore cu cei care nu înțelegeau lecția.
În câteva minute, oamenii au început să-și amintească. Nu toți fuseseră elevii mei, dar mulți mă cunoșteau drept profesoara care nu refuza niciodată un copil care avea nevoie de ajutor.
Carmen a scos telefonul și a șters filmarea de pe grupul blocului. Apoi a scris un mesaj în care recunoștea că mă filmase fără rost și că mă jignise. Nu era o reparație completă, dar era un început.
— Îmi pare rău, doamnă Mărgărit, mi-a spus. Am fost răutăcioasă și nu m-am gândit la ce simțiți.
Am privit-o câteva clipe.
— Sper să nu mai faci asta nimănui.
Nu am îmbrățișat-o și nu i-am spus că totul era uitat. Am acceptat scuzele, dar aveam nevoie de timp.
În zilele următoare, foștii mei elevi au organizat o strângere de fonduri. Andrei a ținut legătura cu familia mea și a explicat clar pentru ce erau necesari banii. Au cerut acordul nostru înainte de a publica orice informație despre sănătatea lui Victor și au păstrat evidența donațiilor.
Într-o seară, Andrei a venit la noi cu un plic și un dosar cu toate contribuțiile strânse.
— Doamna Mărgărit, nu sunt bani de la un singur om. Sunt de la mai mulți foști elevi și de la câțiva oameni care au văzut mesajul. Vrem să vă ajutăm cu tratamentul și cu medicamentele care nu sunt compensate.
Am început să plâng.
— Nu trebuia să faceți toate astea pentru mine.
— Ba da, a spus el. Dumneavoastră ați făcut pentru noi lucruri pe care nu le-am uitat. Acum e rândul nostru.
Victor a ieșit încet din dormitor și s-a sprijinit de tocul ușii. Era slăbit, dar a întins mâna către Andrei.
— Îți mulțumesc, băiete. Elena n-a cerut niciodată nimic, dar eu știu cât de greu i-a fost.
Andrei i-a strâns mâna și a rămas câteva minute de vorbă cu noi. Ne-a ajutat să luăm legătura cu medicul curant pentru a verifica exact ce cheltuieli puteau fi acoperite și cum puteau fi plătite direct.
În săptămânile următoare, tratamentul lui Victor a continuat, iar eu nu am mai fost nevoită să ies în fiecare dimineață după sticle. Nu toate grijile au dispărut, dar măcar nu mai trebuia să aleg între medicamente și facturi în fiecare lună.
Într-o duminică, am coborât în fața blocului și am găsit-o pe Carmen lângă intrare. Nu avea telefonul ridicat și nu râdea.
— Doamnă Mărgărit, am vrut să vă întreb dacă Victor se simte mai bine.
— E stabil. Avem în continuare drumuri la medic, dar ne descurcăm mai bine.
A dat din cap.
— Mă bucur. Și… am vorbit cu Andrei. Mi-a povestit mai multe despre cum l-ați ajutat. Nu știam că ați făcut atât pentru el.
— Nu l-am ajutat ca să-mi fie dator, Carmen. Era un copil care avea nevoie să înțeleagă matematica.
— Știu. Acum înțeleg și eu.
Am pornit spre lift. Carmen m-a lăsat să intru prima și a ținut ușa deschisă.
Nu era o schimbare spectaculoasă și nici nu mă așteptam ca, după o singură scuză, să devenim prietene. Dar în ziua aceea nu m-a mai privit ca pe o femeie de care trebuia să-i fie rușine.
Înainte să se închidă ușile liftului, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Andrei: „Doamna profesoară, săptămâna viitoare venim câțiva dintre noi să-l vedem pe domnul Victor. Și vă rugăm să nu pregătiți nimic. Venim să stăm cu voi.”
Am zâmbit și i-am arătat mesajul soțului meu.
— Vezi, Victor? Copiii cresc, pleacă în lume și își fac viețile lor. Dar unii își amintesc cine le-a fost alături când aveau nevoie.
El mi-a luat mâna și mi-a sărutat degetele.
— Iar tu, Elena, ai avut grijă de atâția copii. Acum lasă-i și pe ei să aibă grijă de tine.