Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce anume să fie prea târziu, Cătălin? am întrebat, împingând ușa garajului cu umărul.
Amândoi s-au întors brusc. Sorin a lăsat din mână paharul cu apă, iar soțul meu s-a ridicat de pe scaun.
— Mariana! Ce cauți aici?
— Ți-am adus ceva de mâncare. Dar se pare că am ajuns tocmai când discutai despre cum mă minți.
Cătălin s-a uitat spre fratele lui.
— Ai înțeles greșit!
— Atunci explică-mi. Firma e în faliment sau nu?
Sorin și-a coborât privirea.
— Eu plec, a murmurat.
— Nu pleci nicăieri! am spus. Tocmai râdeai că sunt proastă și cred tot ce-mi spune soțul meu.
Cătălin a făcut un pas spre mine.
— Mariana, du copilul în casă. Discutăm după aceea.
— Nu. Discutăm acum. Unde se duc banii?
A oftat, apoi a aruncat o privire spre biroul din garaj.
— Am cumpărat un apartament.
Am rămas nemișcată.
— Ce apartament?
— Un apartament nou, în București. Două camere. L-am luat ca investiție.
— Și de ce trebuia să-mi ascunzi?
— Pentru că ai fi început să-mi spui că avem alte cheltuieli!
— Avem trei copii, Cătălin! Emma umblă cu încălțăminte mică, iar eu număr scutecele!
— Tocmai pentru copii fac investiția asta!
Sorin a izbucnit:
— Hai, mă, Cătălin, spune-i tot! Nu mai are rost!
Soțul meu s-a întors furios.
— Taci din gură!
M-am uitat de la unul la celălalt.
— Ce mai este?
Sorin și-a frecat fruntea.
— Apartamentul nu e doar o investiție. Cătălin a plătit avansul din banii firmei și l-a trecut pe numele lui. Dar a pregătit și un credit pentru restul sumei.
— Și ce legătură are asta cu mine?
— Vrea să-ți ceară să semnezi pentru un împrumut garantat cu casa voastră. A zis că, după ce termină actele, n-o să mai ai de ales.
Mi s-au înmuiat picioarele.
— Casa în care locuiesc copiii noștri?
Cătălin a lovit cu palma în birou.
— Sorin, ești idiot?!
— Nu, frate. Dar nici nu mai pot să te ascult cum râzi că nevastă-ta economisește la mâncare!
L-am privit pe Cătălin.
— Deci de șase luni mă faci să cred că suntem săraci, ca să strângi bani pentru un apartament despre care nu știu nimic. Și după aceea voiai să punem casa garanție?
— Nu înțelegi afacerile!
— Înțeleg că fiica noastră a plâns pentru niște ghete de 150 de lei!
David a început să se foiască în brațele mele. L-am strâns la piept și am ieșit din garaj.
Cătălin a venit după mine.
— Mariana, să nu faci vreo prostie!
M-am întors.
— Singura prostie a fost că te-am crezut când mi-ai spus că nu avem bani pentru copiii noștri.
În seara aceea l-am sunat pe tata. I-am spus adevărul și l-am rugat să vină dimineață, să stea cu cei mici cât merg să discut cu un avocat.
— Fata mea, de ce n-ai spus mai devreme prin ce treci?
— Pentru că mi-a fost rușine, tată. Credeam că ne ajutăm soțul să treacă peste o perioadă grea.
— Rușine să-i fie lui, nu ție!
A doua zi am aflat că nu eram obligată să semnez vreun credit și că trebuia să verificăm situația juridică a casei și a apartamentului cumpărat în timpul căsătoriei.
Avocatul mi-a explicat că banii firmei și bunurile familiei nu pot fi tratați ca același lucru și că documentele trebuiau analizate înainte să tragem concluzii.
Mi-a recomandat să păstrez mesajele, extrasele și orice dovadă privind cheltuielile familiei.
Între timp, Cătălin mă suna întruna.
— Mariana, vino acasă! Nu mai exagera!
— Sunt acasă. Și nu mai semnez nimic până nu știu exact ce ai făcut.
— Eu am muncit pentru banii ăștia!
— Iar eu am crescut trei copii și am ținut casa în picioare cât tu îmi spuneai că n-avem bani de scutece!
În aceeași după-amiază am cumpărat ghetele Emmei din indemnizația mea.
Când i le-am dat, fetița le-a strâns la piept.
— Mami, dar tata nu se supără?
Am simțit că mi se rupe inima.
— Emma, încălțămintea de care ai nevoie nu este un moft. Și nu trebuie să-ți fie frică să ceri lucruri necesare.
A doua zi, Cătălin a văzut ghetele lângă ușă.
— Le-ai cumpărat până la urmă?
— Da.
— Ți-am spus că nu avem bani!
— Nu, Cătălin. Tu ai bani pentru un apartament în București. Dar n-ai vrut să dai 150 de lei pentru copilul tău.
A tăcut.
— Vreau să văd actele apartamentului, situația firmei și toate împrumuturile, am continuat. Și vreau să încetezi să-mi controlezi fiecare cumpărătură.
— Mă ameninți cu divorțul?
— Îți spun ce nu mai accept. Dacă refuzi, vom discuta prin avocați.
În următoarele zile, Cătălin a încercat să mă convingă că făcuse totul pentru viitorul familiei. Dar când i-am cerut documentele, a început din nou să ridice vocea.
Atunci am hotărât să mă mut temporar cu copiii la părinții mei.
Nu voiam ca Emma și Matei să mai asculte certuri despre fiecare leu cheltuit, iar David avea nevoie de liniște.
După două săptămâni, Cătălin a venit să discutăm. De data aceasta a adus documentele.
Am aflat că apartamentul era cumpărat printr-un antecontract, cu un avans de 90.000 de lei. Pentru restul sumei avea nevoie de finanțare, iar planul lui fusese să mă convingă să accept folosirea casei drept garanție.
— Credeam că, dacă îți spun după ce plătesc avansul, o să accepți, a recunoscut.
— Și de aceea ne-ai ținut șase luni cu bani numărați?
A lăsat capul în jos.
— Da.
— Cătălin, eu nu mai pot avea încredere în tine.
A început să plângă și mi-a promis că va renunța la apartament. Dar nu i-am cerut să facă promisiuni în grabă. I-am spus să-și rezolve obligațiile contractuale și să înceteze să ia decizii financiare pe ascuns.
Am început procedurile de divorț și am cerut stabilirea contribuției lui la întreținerea copiilor. Nu voiam să-i îndepărtez de tatăl lor, dar nici să mă întorc într-o casă unde trebuia să cer voie pentru scutece și încălțăminte.
Cătălin a rămas implicat în viața lor, iar cheltuielile copiilor au început să fie stabilite clar, fără să depindă de dispoziția lui.
Eu mi-am continuat concediul pentru creșterea lui David și am început să-mi pregătesc întoarcerea la serviciu.
Într-o dimineață, Emma a venit la mine încălțată cu ghetele noi.
— Mami, pot să le port și azi? Sunt cele mai comode!
Am zâmbit și i-am închis fermoarul de la geacă.
— Sigur, iubita mea.
Înainte să iasă, m-a îmbrățișat.
— Mă bucur că nu mai trebuie să le ascund de tata.
Am strâns-o la piept.
Atunci am înțeles cât de mult îi afectase pe copii frica de a cere lucruri simple. Și mi-am promis că nu voi mai lăsa niciodată pe cineva să-i facă să se simtă vinovați pentru nevoile lor.