Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — În ultimele trei luni, Victor, am început să câștig singură. Și n-am mai cheltuit niciun leu din banii pe care mi-i transferi.
Soțul meu a râs, dar râsul lui suna fals.
— Bravo, Diana! Ai vândut două lucruri pe internet și acum te crezi femeie de afaceri?
— Lucrez pentru o firmă de contabilitate. Am contract, clienți și un venit al meu. Nu e o avere, dar sunt bani câștigați prin munca mea.
Unul dintre partenerii lui Victor și-a coborât privirea. Ceilalți tăceau.
— Discutăm acasă, a spus Victor printre dinți.
— Nu. Tu ai ales să vorbești despre căsnicia noastră aici. Eu doar îți răspund.
Am făcut un pas spre el.
— Când ne-am căsătorit, mi-ai promis că banii aceia sunt un ajutor, nu un salariu. Mi-ai spus că vrei să am grijă de mama și că nu trebuie să-ți cer voie pentru fiecare cheltuială. Îți amintești?
— Ți-am oferit o viață pe care multe femei și-ar dori-o!
— Și apoi ai început să-mi amintești în fiecare zi cât te costă să fiu soția ta.
Victor a pus paharul pe o masă apropiată.
— Diana, termini acum!
— Termin, Victor. Dar nu doar discuția asta. De luna viitoare nu mai vreau niciun transfer. Și vreau să discutăm serios despre căsnicia noastră.
M-a prins de braț, dar i-am cerut să-mi dea drumul. A făcut-o imediat, observând privirile celor din jur.
— Ai să regreți când o să vezi cât de greu e fără mine, mi-a șoptit.
— Poate. Dar măcar o să aflu singură.
Am plecat de la recepție cu un taxi. Victor a ajuns acasă după miezul nopții.
M-a găsit în sufragerie, cu laptopul deschis și câteva documente lângă mine.
— Ce înseamnă spectacolul pe care l-ai făcut? a întrebat.
— Înseamnă că nu mai accept să mă umilești.
— Te-am ținut șapte ani în lux! Ți-am plătit hainele, vacanțele, tot!
— Și eu am renunțat la serviciu la rugămintea ta. Am avut grijă de mama, apoi de casa noastră. N-am stat șapte ani degeaba.
Victor a aruncat o privire spre documente.
— Ce sunt astea?
— Contractul meu de muncă și extrasele contului. Vreau să vezi că nu te mint.
A luat contractul și l-a citit.
— Patru mii cinci sute de lei net? Diana, eu îți dau douăzeci de mii! Tu chiar vrei să renunți la tot pentru salariul ăsta?
— Nu salariul este problema. Ci faptul că tu crezi că diferența de bani îți dă dreptul să hotărăști în locul meu.
Victor s-a așezat.
— Și ce vrei acum? Divorț?
— Vreau să știu dacă mă mai poți privi ca pe soția ta, nu ca pe o femeie pe care ai angajat-o să te iubească.
N-a răspuns.
În zilele următoare a încercat să se poarte de parcă nimic nu se întâmplase. Mi-a trimis flori, apoi o invitație pentru un weekend la munte.
Când i-am spus că nu pot pleca fiindcă aveam de terminat o lucrare, s-a înfuriat.
— Îți dai seama că refuzi o vacanță de lux ca să stai în fața calculatorului pentru câteva sute de lei?
— Da, Victor. Și mă bucur că pot să aleg.
Atunci mi-am dat seama că nu înțelesese nimic.
La începutul lunii următoare, cei 20.000 de lei au intrat din nou în contul meu.
L-am sunat.
— Victor, ți-am spus că nu mai vreau banii.
— Sunt soțul tău. Fac ce vreau cu banii mei.
— Atunci o să-i las neatinși până lămurim situația.
— Diana, nu mă provoca!
În aceeași seară, mi-a spus că, dacă vreau să fiu independentă, ar trebui să-mi plătesc singură toate cheltuielile și să mă mut din casa lui.
— Nu poți să vrei libertate și să locuiești pe banii mei!
L-am privit câteva secunde.
— Bine. O să mă mut.
Nu se așteptase să accept.
— Diana, nu vorbi prostii!
— Tu ai spus-o, Victor. Eu doar am luat decizia.
A doua zi am sunat-o pe fosta mea colegă, Mihaela. M-a ajutat să găsesc o garsonieră de închiriat. Nu era luxoasă, dar avea o cameră luminoasă și un birou lângă fereastră.
Am discutat și cu un avocat despre drepturile și obligațiile noastre în timpul căsătoriei, despre bunurile comune și despre banii transferați în contul meu. Nu voiam să iau decizii pripite sau să las lucruri neclare.
Înainte să plec, Victor m-a găsit împachetând haine.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Pentru patru mii cinci sute de lei pe lună?
— Nu plec pentru salariu. Plec pentru că aici nu mai pot să fiu eu.
S-a apropiat și a încercat să mă îmbrățișeze.
— Diana, te iubesc.
Am simțit cum mi se strânge inima. Așteptasem ani întregi să aud acele cuvinte fără să fie urmate de reproșuri.
— Atunci de ce m-ai făcut să mă simt cumpărată?
Victor a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam așa.
— Pentru că mi-a fost frică să nu pleci. Prima mea soție m-a părăsit când am pierdut aproape tot într-o afacere. Mi-am promis că n-o să mai depind niciodată de cineva.
— Și ai hotărât să mă faci pe mine dependentă de tine?
A coborât capul.
— Cred că da.
Nu i-am spus că îl iert. Frica lui nu ștergea anii în care mă umilise.
— Victor, dacă mă iubești, lasă-mă să plec fără să mă pedepsești pentru asta.
Mi-a făcut loc să trec.
M-am mutat în garsonieră și am continuat să lucrez. Au fost luni în care am numărat fiecare leu, dar nu m-am întors să-i cer bani.
Victor m-a sunat de câteva ori. La început voia să mă convingă să revin. Apoi a început să mă întrebe cum mă simt și dacă am nevoie de ceva, fără să insiste când îi spuneam că mă descurc.
După trei luni ne-am întâlnit într-o cafenea.
— Am început să merg la consiliere, mi-a spus. Mi-am dat seama că am încercat să controlez totul, inclusiv pe tine.
— Mă bucur că faci asta.
— Crezi că mai avem vreo șansă?
Am privit omul cu care petrecusem șapte ani.
— Nu știu, Victor. Dar dacă vom încerca vreodată din nou, nu va mai exista niciun preț pentru dragostea mea.
A încuviințat.
Nu ne-am împăcat în ziua aceea. Am continuat să locuim separat și să discutăm, fără promisiuni grăbite.
Într-o seară, după ce am terminat o lucrare pentru un client, am primit primul bonus de la firmă. Nu era mare, dar m-am bucurat atât de tare, încât mi-am cumpărat un buchet de flori.
Le-am pus pe biroul mic de lângă fereastră și am zâmbit.
Nu aveam vila, mașina scumpă sau vacanțele de altădată. Dar aveam un lucru pe care nu-l mai simțisem de ani întregi: libertatea de a hotărî ce fac cu viața mea.
Iar pentru asta nu trebuia să mă plătească nimeni.