Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu am trecut casa pe numele nimănui, Adriana. Dar am semnat un contract prin care am închiriat două camere și o parte din curte pentru următorii cinci ani.
Fiica mea a rămas cu gura căscată.
— Ai făcut CE?! Cui i-ai închiriat casa?
— Doamnei Rodica. Femeia care m-a ajutat când am avut piciorul bolnav.
Adriana a izbucnit într-un râs nervos.
— Știam eu! Știam că femeia aia urmărește ceva! Tată, te-a păcălit!
— Nu m-a păcălit nimeni. Am discutat cu un avocat, am stabilit exact ce spații închiriez și am semnat contractul în deplină cunoștință de cauză.
— Și eu? Pe mine nu m-ai întrebat?
— Adriana, este casa mea. Nu trebuie să-ți cer voie să folosesc două camere.
Cumpărătorul, domnul Ionescu, a făcut un pas spre poartă.
— Îmi pare rău, dar eu am venit pentru o casă liberă, disponibilă pentru vânzare. Nu vreau să intru într-un conflict de familie.
— Stați! a strigat Adriana. Tata nu știe ce vorbește!
Atunci am simțit că mi se termină răbdarea.
— Domnule Ionescu, am șaptezeci și șase de ani, dar sunt perfect capabil să hotărăsc ce fac cu proprietatea mea. Vă rog să nu vă supărați, însă casa nu este de vânzare.
Bărbatul mi-a strâns mâna și a plecat, cerându-și scuze pentru neînțelegere.
Adriana a rămas în curte, tremurând de furie.
— Tată, ai idee ce-ai făcut? Puteam lua aproape 180.000 de euro pe casa asta!
— Și ce făceai cu banii?
— Îți cumpăram un apartament!
— Cu cât?
A ezitat.
— Găseam ceva la șaizeci, șaptezeci de mii…
— Și restul?
— Tată, doar știi că am credit! Aș fi achitat ce mai am de plată și ne-ar fi fost tuturor mai ușor.
Am privit-o îndelung.
— Deci despre asta era vorba. Voiai să-mi vinzi casa ca să-ți plătești datoriile.
— Sunt fiica ta! Oricum, într-o zi, tot mie îmi rămâne!
— Cât trăiesc eu, Adriana, casa asta nu este moștenirea ta. Este locuința mea.
A început să plângă, dar nu părea că regretă ce făcuse.
— Mama n-ar fi fost niciodată atât de egoistă!
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât toate celelalte.
— Nu o folosi pe mama ta ca să mă faci să cedez. Maria a muncit pentru fiecare cărămidă din casa asta. Și sunt sigur că n-ar fi vrut să fiu dat afară din ea.
Adriana și-a luat mapa și a plecat trântind poarta.
În aceeași după-amiază a venit Rodica. Avea în mână o sacoșă cu medicamentele mele și câteva cumpărături.
— Domnule Gheorghe, am auzit că a fost fiica dumneavoastră. S-a întâmplat ceva?
I-am povestit totul.
Rodica s-a așezat pe bancă, tulburată.
— Nu vreau să vă stric relația cu fata. Dacă vă creează probleme contractul, putem discuta să-l încheiem.
— Rodica, nu contractul ne-a stricat relația. Adriana a început să mă privească drept o piedică din ziua în care a hotărât că banii casei mele i se cuvin.
Rodica a dat din cap.
— Eu am nevoie de camerele acelea pentru că proprietarul apartamentului unde stau vrea să-l vândă. Dar nu vreau să profit de dumneavoastră.
— Tocmai de aceea am acceptat să închiriez. Dumneata ai unde să locuiești, eu primesc o chirie corectă și nu mai sunt singur în toată casa.
Contractul prevedea camerele pe care urma să le folosească, accesul la curte, chiria lunară și obligațiile fiecăruia. Nu-i dădusem Rodicăi drepturi asupra proprietății și nici nu semnasem vreo promisiune de vânzare.
În săptămânile următoare, Adriana m-a sunat de mai multe ori. La început a încercat să mă convingă să reziliez contractul. Apoi a spus că Rodica mă manipulează.
Într-o seară a venit din nou, de data aceasta singură.
— Tată, am vorbit cu un avocat. Contractul acela nu te împiedică neapărat să vinzi casa.
— Știu, Adriana. O proprietate închiriată poate fi vândută în anumite condiții. Dar eu nu vreau s-o vând.
— Nu înțelegi că încerc să te ajut?
— Atunci spune-mi de ce, când mi-am luxat glezna, nu ai avut timp să vii nici măcar cu o pâine.
A coborât privirea.
— Aveam mult de lucru…
— Și astăzi ai avut timp să cauți avocat, cumpărător și să faci planuri pentru banii mei.
Adriana a început să plângă.
— Sunt disperată, tată. Am rămas în urmă cu ratele. Mi-e frică să nu pierd apartamentul.
Am simțit milă pentru ea. Era copilul meu, oricât de urât se purtase.
— De ce nu mi-ai spus adevărul de la început?
— Pentru că știam că n-o să-mi dai atâția bani.
— Și ai crezut că e mai bine să-mi vinzi casa fără acordul meu?
N-a răspuns.
Am invitat-o să se așeze pe bancă.
— Adriana, te pot ajuta să-ți faci un plan de plată, să discuți cu banca și să vezi ce soluții ai. Dar nu îmi voi vinde casa ca să-ți acopăr datoriile.
— Nu poți să-mi împrumuți măcar o parte?
— Nu înainte să-mi arăți exact cât datorezi și ce venituri ai. Și orice ajutor va fi unul pe care mi-l permit, fără să-mi pun în pericol bătrânețea.
A tăcut mult timp.
— Crezi că sunt un om rău, tată?
— Cred că ai făcut un lucru foarte urât. Dar încă poți hotărî ce fel de om vrei să fii de acum înainte.
În cele din urmă, Adriana mi-a adus documentele creditului. Am stat împreună și am făcut socotelile. Nu era nevoie să vândă nimeni o casă. Trebuia să reducă anumite cheltuieli și să discute cu banca despre restructurarea ratelor.
Am ajutat-o cu o sumă modestă, pe care mi-o permiteam, dar i-am spus clar că nu voi mai accepta să fiu presat.
Rodica s-a mutat în cele două camere închiriate. Își plătea chiria la timp și își vedea de treburile ei. Uneori beam cafeaua împreună în curte, alteori fiecare stătea în partea lui de casă.
Adriana a început să vină mai des. Nu știu dacă din remușcare sau pentru că înțelesese cât de aproape fusese să mă piardă. Dar, pentru prima dată după mult timp, mă întreba cum mă simt înainte să vorbească despre bani.
Într-o duminică, a venit cu o plăcintă cu mere, făcută după rețeta Mariei.
— Tată, am vrut să-ți aduc ceva. Fără să-ți cer nimic.
Am poftit-o în curte. Ne-am așezat sub pomul pe care îl plantaserăm când era mică.
— Îți amintești când te urcai în el și mama ta te certa? am întrebat.
Adriana a zâmbit printre lacrimi.
— Da. Și tu mă ajutai să cobor.
Am tăiat plăcinta și am stat de vorbă. Nu uitasem ce încercase să facă, dar eram dispus să văd dacă schimbarea ei era adevărată.
Casa a rămas a mea. Rodica a rămas chiriașa mea, iar Adriana a început să-și rezolve singură problemele financiare.
La șaptezeci și șase de ani, nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui că sunt capabil să iau decizii. Aveam nevoie doar să fiu lăsat să trăiesc liniștit în locul pentru care muncisem o viață.