Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce anume știi, Rareș? a întrebat Daniela, încercând să-și păstreze vocea calmă.
Nepotul meu m-a ținut în continuare de mână.
— Știu că i-ai spus tatei că bunica nu mai vrea să vină la noi. Dar nu e adevărat.
Daniela a încremenit.
— Rareș, du-te în camera ta!
— Nu vreau. Bunica a plâns când i-ai spus să se descurce singură.
Teodora, sora lui de opt ani, s-a apropiat și s-a lipit de mine.
— Mami, bunica poate să mai vină la noi de ziua mea?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce le spusese Daniela copiilor, dar înțelesesem că absența mea nu fusese explicată cinstit.
— Bineînțeles că vreau să vă văd, puii mei, le-am spus. Doar că mă dor genunchii și nu mai pot face toate lucrurile pe care le făceam înainte.
Rareș s-a întors spre mama lui.
— Atunci de ce i-ai spus tatei că bunica nu mai vrea să ne ajute?
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Pentru că nu mai vine! Și eu trebuie să găsesc pe cineva care să stea cu voi după școală.
— Dar bunica nu e angajata noastră, a răspuns băiatul. E bunica.
Am încercat să-l liniștesc. Nu voiam ca un copil de doisprezece ani să fie pus să rezolve neînțelegerile adulților.
— Rareș, mama ta are dreptate că trebuie să găsească o soluție. Dar asta nu înseamnă că nu vă iubesc.
Mi-am luat rămas-bun de la copii și am plecat. Pe drumul spre autobuz, m-am oprit de două ori din cauza durerilor de genunchi.
Acasă, m-am așezat pe marginea patului și am plâns. Nu pentru banii de investigații, ci pentru că înțelesesem cât de repede devenisem o povară după ce nu mai puteam fi de folos.
În seara aceea m-a sunat Marius.
— Mamă, ce s-a întâmplat la noi acasă? Rareș spune că Daniela te-a dat afară.
— Nu m-a dat afară, Marius. Mi-a spus doar că trebuie să mă descurc singură.
— De ce nu m-ai sunat pe mine dacă aveai nevoie de bani?
— Te-am sunat de trei ori săptămâna trecută. Mi-ai spus că ești ocupat și că vorbim mai târziu.
A tăcut.
— Mamă, Daniela spune că nu mai vrei să ne ajuți cu copiii.
— Nu mai pot veni zilnic, băiatul meu. Doctorul mi-a recomandat investigații pentru genunchi. Dar asta nu înseamnă că nu vreau să-mi văd nepoții.
— Și de ce n-ai spus mai clar?
— Ți-am spus, Marius. Numai că tu n-ai avut timp să mă asculți.
A doua zi, fiul meu a venit la mine, pentru prima dată după aproape două luni.
A găsit pe comodă recomandarea medicală și câteva bonuri de la farmacie.
— Mamă, de ce n-ai făcut investigațiile?
— Pentru că luna asta am plătit lemnele pentru iarnă și mi-au rămas prea puțini bani.
Marius a privit prin cameră. Pe fotoliu era o sacoșă cu hainele nepoților, pe care le reparasem înainte să înceapă durerile.
— Tot pentru copii sunt?
— Da. Teodora avea două rochițe desfăcute la cusături.
S-a așezat lângă mine.
— Rareș mi-a arătat aseară un caiet. Avea un proiect la școală despre familia lui. A scris acolo cine îl lua de la grădiniță, cine îl ajuta la teme și cine stătea cu el când era bolnav.
Am zâmbit trist.
— Probabil a scris multe despre voi.
— Nu, mamă. Aproape pe fiecare pagină erai tu.
Marius și-a frecat fruntea cu palmele.
— Mi-a spus că pentru el copilăria înseamnă drumul cu autobuzul alături de bunica, poveștile tale și serile când îl așteptai după școală. Iar eu nici nu știam câte lucruri făceai.
— Le făceam cu drag, Marius.
— Știu. Dar asta nu înseamnă că trebuia să le considerăm obligatorii.
A scos telefonul și a verificat programul unui cabinet de specialitate.
— Vreau să te ajut cu investigațiile. Și nu ca să te întorci la noi să muncești, ci pentru că ești mama mea.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu tu ai provocat problema, mamă. Eu am lăsat-o să se adune.
În weekend, Marius a venit din nou, de data aceasta împreună cu Daniela. Copiii rămăseseră acasă, ca să putem discuta fără să-i implicăm.
Nora mea părea stânjenită.
— Ileana, îmi pare rău pentru felul în care am vorbit.
Am privit-o atent.
— Daniela, nu mă supăr că trebuie să vă organizați altfel. Mă doare că mi-ai vorbit ca și cum n-aș mai avea nicio valoare pentru voi.
— Am fost nervoasă. Nu știam cum să mă descurc cu programul copiilor.
— Și eu am fost obosită de multe ori. Dar n-am vorbit niciodată cu tine așa.
Daniela și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Marius a intervenit.
— Am discutat și am hotărât să înscriem copiii la programul de după școală. Eu voi prelua mai multe drumuri, iar Daniela își va ajusta programul unde poate.
— Foarte bine, am spus. Copiii au nevoie de părinții lor.
— Și vrem să vii să-i vezi când dorești, a adăugat Daniela.
— Voi veni când mă simt bine. Dar nu mai pot promite că voi găti, spăla și face curățenie de fiecare dată.
— Nu-ți mai cerem asta, a spus Marius.
Am acceptat scuzele, dar nu am pretins că toate vorbele dureroase dispăruseră.
În săptămânile următoare, fiul meu m-a însoțit la investigații. Medicul a stabilit un plan de tratament și recuperare pentru problemele de genunchi, iar Marius s-a oferit să contribuie la cheltuielile pe care nu le puteam acoperi.
Nu mi-a mai cerut să merg zilnic la ei.
Într-o duminică, Rareș și Teodora au venit în vizită împreună cu părinții.
Rareș mi-a adus caietul despre care vorbise tatăl lui.
— Bunico, vreau să citești ce am scris.
Pe prima pagină era un desen cu familia noastră. Lângă el, băiatul scrisese că bunica îl învățase să meargă pe bicicletă, îl îngrijise când fusese bolnav și îl ascultase atunci când avea probleme la școală.
La final era o propoziție simplă: „Bunica este omul care a avut mereu timp pentru mine.”
Am închis caietul și l-am strâns la piept.
— Și eu o să am mereu timp să te ascult, Rareș. Chiar dacă nu mai pot alerga după voi ca înainte.
Teodora s-a așezat lângă mine și mi-a prins mâna.
— Bunico, azi nu trebuie să faci nimic. Noi am venit doar să stăm cu tine.
M-am uitat spre Marius și Daniela. Fiul meu a zâmbit, iar nora și-a coborât privirea, emoționată.
Pentru prima dată după multă vreme, nepoții veniseră la mine fără să mi se ceară să gătesc, să spăl sau să am grijă de ei cât părinții plecau în altă parte.
Veniseră pur și simplu să-și vadă bunica.
Și asta era tot ce îmi dorisem.