Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce discuție, doamnă Elena? a întrebat Sorin, sprijinindu-se de tocul ușii. Dacă ați venit să mă convingeți să vă primesc fiica înapoi, pierdeți timpul.
Mama l-a privit fără să ridice vocea.
— Sorin, apartamentul în care stai este proprietatea mea. L-am cumpărat înainte să vă căsătoriți și v-am lăsat să locuiți aici fără chirie.
Sorin a început să râdă.
— Haideți, doamnă! Locuiesc aici de doisprezece ani. Am plătit facturi, am cumpărat mobilă. Nu puteți veni acum să-mi spuneți că nu e casa mea!
— N-am spus că n-ai locuit aici. Am spus că nu ești proprietarul.
— Cristina v-a pus să faceți asta?
— Cristina nici măcar nu știe că am venit să discut despre apartament. Am venit după hainele și medicamentele lui Matei.
— Atunci să vină ea să le ia!
— Ieri i-ai spus să nu se mai întoarcă niciodată. Astăzi îi ceri să vină. Hotărăște-te, Sorin.
El a încercat să închidă ușa, dar mama a făcut un pas înapoi.
— Nu mă cert cu tine pe palier. Dar îți spun de acum că voi discuta cu un avocat despre încetarea dreptului de folosință gratuită a apartamentului.
— Puteți să discutați cu cine vreți! Eu nu plec nicăieri!
Ușa s-a închis.
Mama s-a întors acasă fără lucrurile lui Matei. Când mi-a povestit, am simțit un amestec de furie și rușine.
— Mamă, îmi pare rău că te-a tratat așa.
— Cristina, nu tu trebuie să-ți ceri iertare. Dar trebuie să discutăm serios despre ce se întâmplă în căsnicia ta.
În seara aceea, după ce Matei a adormit, i-am povestit tot ce ascunsesem în ultimii ani: reproșurile, amenințările și felul în care Sorin mă făcea să mă simt o musafiră în propria familie.
Mama m-a ascultat până la capăt.
— De ce n-ai venit mai devreme la mine?
— Pentru că am crezut că se va schimba. Și pentru că nu voiam ca Matei să crească fără tată.
— Un copil are nevoie de părinți care îl iubesc, Cristina. Nu de certuri în care unul îl sperie pe celălalt.
A doua zi am mers împreună la un avocat. Mama a prezentat actele de proprietate, iar eu am explicat împrejurările în care plecasem din apartament.
Avocatul ne-a spus că locuința era proprietatea exclusivă a mamei, dar că situația folosinței trebuia clarificată legal, inclusiv ținând cont că apartamentul fusese locuința familiei.
— Nu puteți schimba pur și simplu încuietorile și nu puteți scoate bunurile domnului Sorin pe palier, ne-a explicat. Vom trimite o notificare și, dacă refuză să elibereze locuința, vom urma procedura judiciară corespunzătoare.
Mama a încuviințat.
— Așa vreau să facem. Corect și legal.
În aceeași zi, avocatul a pregătit și o solicitare privind accesul la bunurile personale ale mele și ale lui Matei.
După câteva zile, Sorin a acceptat să ne lase să le ridicăm, la o oră stabilită. Am mers însoțită de mama și am luat hainele, manualele și lucrurile de care copilul avea nevoie.
Matei nu a venit cu noi.
La o săptămână după ce mă alungase, Sorin a primit notificarea oficială prin care mama îi comunica încetarea permisiunii de a folosi gratuit apartamentul și îi solicita eliberarea acestuia într-un termen rezonabil.
M-a sunat imediat.
— Cristina, ce înseamnă hârtia asta? Maică-ta mă evacuează?
— Înseamnă că mama nu mai este de acord să locuiești acolo fără permisiunea ei.
— După doisprezece ani? Asta e răsplata pentru tot ce am făcut?
— Sorin, tu m-ai dat afară din locuința pe care mama ne-a oferit-o. Acum ești revoltat că ea nu mai vrea să stai acolo?
— Eu am investit bani în apartament!
— Dacă ai pretenții privind investițiile, le putem discuta prin avocați. Dar asta nu te face proprietar.
A închis telefonul.
În următoarele zile, a început să-mi trimită mesaje. La început mă acuza că vreau să-l las pe drumuri. Apoi îmi spunea că îi este dor de Matei și că ar trebui să ne împăcăm.
— Hai acasă, Cristina. Uităm tot și o luăm de la început.
Dar nu mai puteam să uit atât de ușor.
— Sorin, nu m-ai întrebat nici măcar o dată cum s-a simțit Matei când l-ai dat afară. Te-ai interesat doar de apartament.
De data aceasta, nu mi-a răspuns imediat.
După aproape trei săptămâni, Sorin a acceptat să se întâlnească cu mama și cu avocatul ei. I s-au explicat actele de proprietate și pașii care urmau dacă refuza să plece.
A înțeles că nu putea transforma anii de locuit acolo într-un drept de proprietate.
A cerut timp să găsească o locuință. Mama a acceptat un termen suplimentar, consemnat în scris, cu condiția să elibereze apartamentul și să predea cheile.
În paralel, eu am început demersurile pentru divorț și pentru stabilirea locuinței lui Matei și a programului de legături personale cu tatăl său.
Nu voiam să-l îndepărtez pe copil de Sorin. Dar nici nu puteam să mă întorc într-o casă în care eram amenințată ori de câte ori aveam o părere diferită.
Într-o după-amiază, Sorin a venit să-l vadă pe Matei, după ce stabiliserăm întâlnirea.
Băiatul s-a uitat la el și l-a întrebat:
— Tati, dacă vin la tine și fac ceva greșit, mă dai și pe mine afară?
Sorin a rămas fără cuvinte.
— Nu, Matei. Niciodată.
— Dar pe mami ai dat-o.
Soțul meu a îngenuncheat în fața lui.
— Ai dreptate. Am spus niște lucruri foarte urâte și te-am speriat. Îmi pare rău.
Matei l-a îmbrățișat, dar apoi s-a întors lângă mine.
În seara aceea, Sorin mi-a spus pentru prima dată că înțelege de ce nu vreau să mă întorc.
— Am crezut că, dacă aduc mai mulți bani în casă, pot să hotărăsc totul.
— O familie nu funcționează așa, Sorin.
— Știu. Am înțeles prea târziu.
Nu i-am promis împăcarea.
La termenul convenit, Sorin a eliberat apartamentul. Am verificat locuința împreună cu mama, iar predarea cheilor a fost consemnată în scris.
În weekendul următor, eu și Matei ne-am întors acasă.
Copilul a alergat direct în camera lui. Și-a găsit cărțile, jucăriile și patul cu lenjeria lui preferată.
— Mami, acum putem rămâne aici?
M-am așezat lângă el.
— Da, puiul meu. Bunica ne-a spus că putem locui aici.
Matei s-a uitat spre ușă.
— Și nu ne mai dă nimeni afară?
— Nu, Matei. Nu trebuie să-ți mai fie frică de asta.
Mama a intrat în cameră și l-a strâns în brațe.
— Casa asta v-am fost dată ca să aveți liniște, nu ca să vă fie teamă în ea.
În seara aceea, după ce Matei a adormit, am rămas câteva minute în holul în care Sorin îmi strigase să plec și să nu mă mai întorc.
Ușa era închisă. Geanta cu care plecasem stătea goală în debara.
Nu știam încă toate răspunsurile despre viitorul meu. Dar știam că nu mai trebuia să cer voie să mă simt în siguranță în locuința pe care mama ne-o pusese la dispoziție.