Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andrei, trebuie să afli cine era, de fapt, mama noastră pentru tine.
Elena mă privea cu ochii plini de lacrimi. Eu țineam fotografia în mâinile tremurânde, încercând să înțeleg cum ajunsese o imagine din copilăria mea în cutiuța lăsată de Ana.
— Mama noastră se numea Maria, a continuat Elena. A lucrat aproape treizeci de ani la biblioteca din cartierul în care ai crescut.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Doamna Maria? Bibliotecara?
Elena a încuviințat.
Dintr-odată mi-am amintit o femeie cu părul prins într-un coc, care purta mereu ochelari pe un lănțișor și mirosea a săpun de lavandă.
Aveam șapte ani când intrasem prima dată în biblioteca ei. Căutam o carte despre corpul omenesc, dar nu îndrăzneam să întreb unde se află.
— Ce cauți, băiete? mă întrebase.
— Vreau să învăț cum se vindecă oamenii.
Nu râsese. Mă luase de mână și mă dusese la raftul cu enciclopedii.
În anii următori îmi păstrase cărți, mă lăsase să învăț în sala de lectură și, când împlinisem unsprezece ani, îmi cumpărase un atlas de anatomie.
— N-am apucat niciodată să-i mulțumesc cum trebuie, am șoptit.
— Mama a murit când Ana avea paisprezece ani, mi-a spus Elena. Dar a vorbit despre tine până aproape de sfârșit.
Am coborât privirea spre scrisoare.
„Dragul meu Andrei, acum înțelegi de ce am păstrat fotografia. Mama ne povestea despre un băiețel care venea la bibliotecă în fiecare săptămână și spunea că va deveni medic. Îi era drag de tine fiindcă, deși aveai atât de puțin, nu încetai să visezi.”
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
„După moartea mamei, am găsit fotografia printre lucrurile ei. Pe spate scrisese: «Andrei, viitorul doctor. Să nu uite niciodată cât de departe poate ajunge».”
Am întors fotografia.
Acolo erau exact acele cuvinte, scrise cu cerneală albastră.
— Ana știa cine sunt când ne-am întâlnit în librărie?
Elena a ezitat.
— Te recunoscuse din fotografiile pe care mama le păstrase. Îți văzuse numele într-un articol despre tinerii medici din Brașov. Când te-a întâlnit întâmplător, a vrut să te cunoască fără să-ți spună imediat despre mama.
Am rămas tăcut.
— De ce?
— Pentru că nu voia să te simți dator să o iubești. Mi-a spus că, dacă între voi se va întâmpla ceva frumos, vrea să fie pentru ceea ce sunteți acum, nu pentru o amintire din copilărie.
Am desfăcut următoarea pagină.
„Andrei, m-am îndrăgostit de tine în serile în care mă făceai să uit de boală. De felul în care mă ascultai și de răbdarea cu care îmi citeai atunci când nu mai aveam putere să țin cartea. Nu pentru că mama te ajutase cândva.”
Mi-am amintit ultima noastră seară înainte de ceremonie. Ana mă întrebase dacă îmi era frică.
Îi spusesem că da.
— Și mie, îmi răspunsese. Dar măcar nu ne este frică singuri.
Acum înțelegeam cât de multe lucruri păstrase pentru ea.
Elena mi-a atins brațul.
— Andrei, mai este ceva. Cheia din cutie deschide un sertar din biroul mamei. Ana a pregătit acolo ceva pentru tine.
— Ce anume?
— Nu vreau să stric surpriza. Dar te rog să vii mâine la noi.
A doua zi am ajuns la casa familiei lor, pe o stradă liniștită din Brașov.
În sufragerie erau rafturi pline de cărți. Pe un perete se afla o fotografie a doamnei Maria, zâmbind lângă cele două fiice ale ei.
Elena m-a condus într-o cameră mică, unde se afla un birou vechi din lemn.
Am introdus cheia în sertarul din dreapta.
Înăuntru era un dosar legat cu o panglică albă și un bilețel.
„Andrei, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că Elena și-a ținut promisiunea. Sper că nu ai plâns prea mult. Știi doar că zâmbetul nu costă nimic!”
Am râs printre lacrimi.
Era exact felul Anei de a vorbi.
Am desfăcut dosarul.
Pe prima pagină scria:
„Proiectul Maria — O șansă pentru viitorii medici.”
Am privit-o nedumerit pe Elena.
— Ce este asta?
— Ultima dorință a Anei. Înainte ca boala să se agraveze, a început să pregătească un mic program de sprijin pentru studenții la medicină care provin din familii cu venituri mici.
În dosar erau liste cu persoane dispuse să contribuie, propuneri de colaborare cu facultatea și câteva scrisori.
Nu era o fundație înființată și nici un proiect cu bani mulți. Era un început, construit cu ajutorul Elenei și al câtorva prieteni.
— Ana voia să ajute măcar un student, mi-a explicat Elena. Spunea că, dacă mama a putut schimba viața unui băiețel prin câteva cărți, poate și noi putem face ceva asemănător.
La finalul dosarului era o ultimă scrisoare.
„Andrei, nu vreau să-ți las doar amintirea unei fete bolnave. Am fost și eu un om care a râs, a iubit și a avut visuri. Iar unul dintre ele este ca un tânăr care nu are bani de manuale să nu fie nevoit să renunțe la facultate.”
M-am așezat pe scaun.
„Nu îți cer să faci asta din obligație. Știu cât muncești și cât de greu îți este uneori. Dar dacă vei putea, mi-ar plăcea să ajuți proiectul să prindă viață.”
Am întors pagina.
Ultimele rânduri erau scrise cu litere tremurate.
„Și încă ceva, Andrei. Te rog să nu-ți petreci viața plângând după mine. Am avut puțin timp împreună, dar pentru mine a fost suficient ca să cunosc iubirea. Tu meriți să trăiești, să râzi și să iubești din nou. Nu m-ai trăda dacă ai fi fericit.”
Sub semnătură desenase o inimioară.
„Cu dragoste, Ana. Mireasa ta pentru două zile.”
Am lăsat scrisoarea pe birou și mi-am acoperit fața cu mâinile.
Elena s-a așezat lângă mine. N-a încercat să mă liniștească și nici nu mi-a cerut să fiu puternic.
După câteva minute, am ridicat privirea.
— Vreau să ajut.
— Andrei, nu trebuie să hotărăști acum.
— Știu. Dar vreau. Eu am fost copilul care nu avea bani pentru cărți. Știu ce înseamnă să întâlnești pe cineva care crede în tine.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Atunci o să încercăm împreună.
În săptămânile următoare am discutat cu profesori, foști colegi și câțiva oameni dispuși să contribuie. Am stabilit un buget modest și criterii clare pentru sprijinirea unui student aflat în dificultate.
Nu am schimbat lumea. N-am înființat peste noapte o fundație și n-am strâns sume impresionante.
Dar am reușit să oferim primul ajutor pentru cărți și materiale de studiu unei studente din anul întâi, care se gândea să întrerupă facultatea din cauza cheltuielilor.
Când a primit vestea, fata a început să plângă.
— Nu știu cum să vă mulțumesc, domnule doctor.
Am privit-o și mi-am amintit de mine, copil, în biblioteca doamnei Maria.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Dacă într-o zi vei putea, ajută și tu pe cineva.
În seara aceea, Elena mi-a trimis o fotografie de la ceremonia din spital.
Ana zâmbea în pat, cu eșarfa albă pe cap, iar eu stăteam lângă ea, arătând spre cameră inelul din mărgele.
Am privit fotografia mult timp.
Nu mai simțeam doar durerea pierderii. Simțeam și recunoștință pentru zilele în care fuseserăm împreună.
Am așezat fotografia lângă atlasul de anatomie primit în copilărie de la doamna Maria.
Două femei din aceeași familie mă ajutaseră, fiecare în felul ei, să devin omul care eram.
Una îmi arătase că pot ajunge medic, chiar dacă nu aveam bani.
Cealaltă îmi arătase că nu trebuie să poți salva un om pentru ca timpul petrecut lângă el să aibă valoare.
Am atins cu degetul cele două inele albe din fotografie și am zâmbit.
Îmi aminteam ultima glumă pe care Ana mi-o spusese după ceremonia noastră:
— Vezi, Andrei? Până la urmă am reușit să te fac să zâmbești!
Și pentru prima dată de la înmormântare, am reușit să privesc fotografia fără să plâng.