Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Radu, răspunde-i mamei tale, a spus tata, ținând în mână oferta agenției imobiliare. Ai venit să ne ajuți sau să ne vinzi casa?
Fratele meu a încercat să zâmbească.
— Tată, nu vă vinde nimeni nimic cu forța. Eu și Simona ne-am gândit doar la o soluție mai bună pentru voi.
— Și de ce n-ați discutat cu noi înainte să chemați pe cineva să evalueze casa? a întrebat mama.
Simona a apărut din hol, auzind vocile ridicate.
— Pentru că voi nu vreți să acceptați realitatea! Aveți optzeci și șaptezeci și șase de ani. Nu vă mai puteți gospodări singuri.
— Știm foarte bine câți ani avem, a răspuns tata. Dar încă putem hotărî unde locuim.
Radu a pus hârtia pe comodă.
— Daniela a plecat și v-a lăsat pe capul nostru. Eu am serviciu în București. Simona la fel. Nu putem face naveta la nesfârșit.
— Sora ta a făcut asta șase ani, a spus mama. Și n-am auzit-o niciodată vorbind despre noi ca despre o povară.
— Tocmai de aceea trebuie găsită o soluție permanentă!
— Atunci de ce soluția voastră începe cu vânzarea casei? a întrebat tata.
Simona și Radu au schimbat o privire.
— Casa asta valorează destul de mult, a spus cumnata mea. Cu banii obținuți, ați putea plăti un cămin privat bun, iar ce rămâne s-ar putea administra în familie.
Tata s-a ridicat încet.
— Ce înseamnă „în familie”, Simona?
— Adică Radu s-ar ocupa de bani, ca să nu mai aveți dumneavoastră griji.
— Eu am muncit patruzeci de ani pentru casa asta. Nu v-am cerut să-mi administrați averea.
Radu și-a pierdut răbdarea.
— Bine, tată! Atunci descurcați-vă singuri!
— Nu suntem singuri, a răspuns mama. Avem o fiică pe care ai obosit-o până n-a mai putut.
În seara aceea, tata m-a sunat. Eram încă la sora prietenei mele, lângă Brașov.
— Daniela, trebuie să-ți spun ceva. Fratele tău vrea să ne ducă la cămin și să vindem casa.
Am rămas cu telefonul la ureche, fără să pot vorbi.
— Tată, v-a amenințat cineva? Ați semnat ceva?
— Nu. Dar a adus o evaluare de la o agenție și ne tot spune că nu mai putem locui aici.
— Vin acasă mâine.
— Nu, fata mea. Termină-ți luna de odihnă. Nu suntem neputincioși. Vrem doar să știi ce se întâmplă.
Am insistat, dar tata mi-a promis că nu vor semna nimic și că mă vor suna dacă situația se agravează.
În următoarele zile, Radu și Simona au continuat să le vorbească despre cămine private. Au adus broșuri și au insistat că mutarea ar fi doar pentru o perioadă de probă.
Mama a refuzat.
— Dacă o să am nevoie de îngrijire permanentă, vom discuta. Dar nu mă mut doar pentru că voi vreți să scăpați de drumuri.
Într-o după-amiază, tata a auzit-o pe Simona vorbind la telefon despre un posibil cumpărător.
— Casa e într-o zonă bună, spunea ea. Proprietarii sunt în vârstă. Trebuie doar să-i convingem că e mai bine să plece.
Atunci tata a înțeles că nu era vorba numai despre îngrijirea lor.
A doua zi, le-a cerut lui Radu și Simonei să plece din casă. Îngrijitoarea a continuat să vină câteva ore pe zi, iar o vecină apropiată a acceptat să îi ajute cu cumpărăturile până la întoarcerea mea.
Radu m-a sunat furios.
— Felicitări, Daniela! I-ai întors împotriva mea!
— Eu sunt la două sute de kilometri, Radu. Tu ai discutat cu agenția imobiliară.
— Încercam să rezolv o problemă!
— Problema era îngrijirea părinților, nu cum să le vinzi casa.
A închis telefonul.
Când m-am întors la Buzău, după luna de odihnă, mama m-a întâmpinat în sufragerie, sprijinită de cadrul de mers. Tata stătea în fotoliu, cu un dosar pe genunchi.
— Daniela, am luat o hotărâre, mi-a spus el.
În dosar erau notițe de la o discuție cu un notar.
— Am vrut să știm ce putem face cu bunurile noastre, fără să încălcăm drepturile nimănui.
Mama s-a așezat lângă mine.
— Ne-am gândit să schimbăm testamentele. Vrem ca partea de care putem dispune liber să-ți revină ție.
Am clătinat din cap.
— Mamă, tată, eu nu v-am îngrijit pentru casă.
— Știm, fata mea, a spus tata. Tocmai de aceea vrem să hotărâm noi, cât suntem în putere, ce se întâmplă cu bunurile noastre.
Notarul le explicase că Radu, ca descendent, avea drepturi succesorale protejate de lege și că un testament nu putea înlătura rezerva succesorală.
Părinții au decis să întocmească fiecare un testament autentic, după evaluarea situației lor patrimoniale, fără să îmi promită că voi primi automat întreaga casă.
Au păstrat toate actele de proprietate și au refuzat să acorde împuterniciri pentru vânzare.
Dar le-am spus că aveam și eu o condiție.
— Nu mai pot continua ca înainte. Vă iubesc, dar nu mai pot fi singura persoană care se ocupă de tot.
Mama mi-a prins mâna.
— Ai dreptate. Am văzut cât ai dus pe umeri abia când ai plecat.
Am discutat împreună despre angajarea unei persoane care să vină zilnic câteva ore, despre transportul la consultații și despre folosirea unei părți din pensiile lor pentru aceste servicii.
Nu voiam să ajungem din nou în situația în care fiecare programare medicală depindea numai de mine.
După două săptămâni, Radu a venit la Buzău. A aflat că părinții își schimbaseră testamentele și a izbucnit.
— Deci Daniela ia casa, iar eu nu primesc nimic?
Tata l-a privit calm.
— Nu ți-a spus nimeni asta. Dar nici nu vei decide tu ce facem cu locuința noastră.
— Sunt și eu copilul vostru!
— Ești, Radu. Și ai fost copilul nostru și în ultimii doi ani, când nu ne-ai vizitat.
Fratele meu a tăcut.
Mama a intervenit:
— Noi nu vrem să vă certăm pentru moștenire. Vrem să putem trăi liniștiți cât mai avem de trăit.
Radu s-a uitat spre mine.
— Tu i-ai convins să facă asta?
— Nu. Dar dacă vrei să-i ajuți, putem discuta despre medicamente, consultații și cheltuieli. Nu despre cât valorează casa.
Nu a răspuns imediat.
În cele din urmă, a acceptat să contribuie lunar la plata îngrijitoarei și să preia unele drumuri medicale, atunci când programul îi permitea. Am stabilit în scris ce putea face fiecare, fără promisiuni vagi.
Relația noastră nu s-a reparat peste noapte. Simona a continuat să fie supărată, iar Radu a avut nevoie de timp să accepte că părinții nu îi datorau casa.
Dar, într-o dimineață, când am venit să o duc pe mama la control, tata m-a întâmpinat cu geaca deja pregătită.
— Nu mai trebuie să mergi tu astăzi, Daniela. Radu a spus că vine să ne ducă.
M-am uitat surprinsă la el.
— Chiar vine?
— A confirmat aseară. Dacă nu ajunge, chemăm transportul pe care l-am stabilit. Nu te mai punem să lipsești de la serviciu.
Am zâmbit.
Pentru prima dată după șase ani, puteam să plec la muncă fără să simt că întreaga viață a părinților mei depinde numai de mine.
Casa lor era tot acolo, cu aceleași ferestre și aceeași curte în care crescuserăm amândoi.
Dar de data aceasta, mama și tata hotărau singuri cine intră pe poartă, cine îi ajută și ce se întâmplă cu lucrurile pentru care munciseră o viață.