Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce i-am făcut, mamă? a întrebat Bogdan, privind-o nedumerit. Alina a născut, copilul e bine. De ce vorbești de parcă s-a întâmplat o nenorocire?
Elena s-a apropiat de fiul ei.
— Pentru că soția ta a stat singură pe podeaua băii, în contracții, în timp ce tu te uitai la fotbal!
— Mamă, mi-a spus că o doare burta. Nu mi-am imaginat că naște chiar atunci.
— Ți-a spus că are contracții regulate și că nu se poate ridica! Ce altceva trebuia să-ți spună?
Bogdan și-a trecut mâna prin păr.
— Bine, am greșit. Dar acum vreau să-mi văd fata.
Elena nu s-a mișcat din fața lui.
— Înainte să vorbești despre fata ta, gândește-te cum te-ai purtat cu mama ei.
— Nu mă ține aici la predici!
— Atunci ascultă ceva ce n-ai vrut să auzi la telefon. Alina plângea când am ajuns. Nu pentru că o durea, ci pentru că îi era frică și era singură. M-a întrebat de trei ori dacă o să ajungă bine la spital.
Bogdan a coborât privirea.
— Eu am chemat ambulanța? Nu. Alina a sunat la 112, deși abia putea vorbi între contracții. Eu am stat lângă ea până a venit echipajul. Tu ce ai făcut?
— Eram cu băieții…
— Știu unde erai! Toată problema este că și tu știai unde trebuia să fii.
Soțul meu a rămas tăcut. Din salon auzeam doar frânturi din discuția lor, dar vocea Elenei era atât de fermă, încât am recunoscut-o imediat.
O asistentă a intrat să verifice cum mă simțeam și m-a întrebat dacă doream să primesc vizitatori, în condițiile programului și ale regulilor maternității.
— Nu acum, am răspuns. Vreau să mă odihnesc.
După câteva minute, Bogdan mi-a trimis un mesaj.
„Alina, sunt aici. Vreau să vă văd. Îmi pare rău.”
L-am citit, apoi am pus telefonul deoparte.
Sofia dormea în pătuțul ei. Avea obrajii rotunzi și mânuțele strânse lângă față. M-am uitat la ea și mi-am amintit cât de mult ne doriserăm acest copil.
Patru ani de speranțe, consultații și luni în care așteptam cu sufletul la gură să aflu dacă sunt însărcinată.
Iar când venise momentul să ne întâlnim fiica, Bogdan alesese un meci.
Dimineața, Elena a venit cu câteva lucruri de care aveam nevoie. Când a intrat, m-am uitat la ea altfel decât o făcusem în ultimii ani.
— Mamă Elena, îți mulțumesc că ai venit aseară.
S-a apropiat de pat și mi-a prins mâna.
— Alina, eu trebuie să-ți cer iertare.
— Pentru ce?
— Pentru toate dățile când ți-am spus că exagerezi. Că femeile din generația mea n-aveau atâtea pretenții. Aseară te-am văzut cât de speriată erai și mi-am dat seama că n-aveai nevoie de sfaturi, ci de cineva lângă tine.
Am început să plâng.
— Mi-a fost atât de frică…
Elena m-a îmbrățișat cu grijă.
— Știu, fata mea. Și îmi pare rău că fiul meu nu te-a ascultat.
Mai târziu, Bogdan a primit permisiunea să intre, după ce am fost de acord să vorbim.
A pășit încet în salon, ținând un buchet de flori. Când a văzut-o pe Sofia, i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Doamne, Alina… E atât de mică!
S-a apropiat de pătuț, apoi s-a întors spre mine.
— Pot s-o iau în brațe?
— Întreabă asistenta să-ți arate cum, i-am spus.
A făcut întocmai. A ținut-o câteva minute, privind-o fără să vorbească.
Apoi a așezat-o înapoi și s-a apropiat de patul meu.
— Alina, nu știu ce să spun.
— Începe cu adevărul, Bogdan. De ce nu m-ai crezut?
A ezitat.
— Pentru că în ultimele săptămâni te-ai speriat de câteva ori și nu s-a întâmplat nimic. Am crezut că și aseară este la fel.
— Și dacă era o alarmă falsă? Era atât de greu să vii acasă să vezi dacă sunt bine?
— Nu.
— Ți-am spus că nu mă pot ridica de pe podea. Tu mi-ai răspuns că fac teatru.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Mi-e rușine de mine.
— Mie mi-a fost frică să nu se întâmple ceva cu Sofia. Și nu puteam conta pe tine.
Bogdan a încercat să-mi ia mâna, dar am retras-o.
— Nu pot să mă prefac că totul este bine doar pentru că ai venit cu flori.
— Ce vrei să fac?
— Să înțelegi că acum avem un copil. Că nu mai poți decide singur când ești disponibil și când nu. Și că eu am nevoie de un partener, nu de încă o persoană de care să am grijă.
A încuviințat fără să mă întrerupă.
— Vreau să repar ce am stricat.
— Atunci începe prin a face lucrurile pe care le-ai promis, fără să trebuiască să te rog de zece ori.
În zilele următoare, Bogdan a început să se organizeze pentru venirea noastră acasă. A discutat cu angajatorul despre zilele libere la care avea dreptul și a pregătit apartamentul.
Elena a venit să mă ajute la externare. Înainte să plecăm, Bogdan m-a întrebat dacă vreau să stau o vreme la mama mea.
— Nu, i-am răspuns. Vreau să merg acasă. Dar mama ta va veni să mă ajute în primele zile, dacă este de acord.
Elena a zâmbit.
— Vin cu drag, Alina.
Acasă, Bogdan a învățat să schimbe scutece, să pregătească lucrurile pentru baie și să se trezească noaptea când Sofia avea nevoie de noi.
Nu i-a ieșit totul din prima. Uneori era obosit și neîndemânatic. Dar nu a mai spus că îngrijirea copilului era treaba mea.
Într-o seară, când Sofia avea aproape o lună, Bogdan a venit lângă mine cu telefonul în mână.
— M-au chemat băieții să vedem meciul de sâmbătă.
M-am uitat la el, fără să spun nimic.
— Le-am spus că nu merg. Sâmbătă avem controlul Sofiei și vreau să fiu cu voi.
— Bogdan, nu trebuie să renunți la toate ieșirile. Trebuie doar să știu că pot conta pe tine când avem nevoie.
S-a așezat lângă mine.
— Știu. Și vreau să-ți arăt asta, nu doar să-ți promit.
Nu l-am iertat într-o singură zi. Au fost discuții grele și momente în care îmi aminteam vocea lui de la telefon, spunându-mi să nu mai fac teatru.
Dar am văzut și că începea să înțeleagă ce înseamnă să fii prezent.
Într-o dimineață, Elena a venit în vizită și l-a găsit pe Bogdan plimbând-o pe Sofia prin sufragerie, în timp ce eu dormeam.
— Uite că poți, i-a spus ea.
— Învăț, mamă.
Elena s-a apropiat de pătuț și a mângâiat-o ușor pe nepoată.
— Să nu uiți niciodată, Bogdan, că fata asta are nevoie de amândoi. Iar mama ei nu trebuie să ajungă din nou să te roage să fii lângă ele.
El a privit-o pe Sofia, apoi spre ușa dormitorului unde mă odihneam.
— N-o să uit, mamă.
Eu nu știam atunci dacă toate rănile dintre noi se vor vindeca. Dar știam că, în noaptea în care am născut, femeia care îmi fusese ani întregi o soacră dificilă devenise omul pe care mă puteam sprijini.
Și, ori de câte ori o vedeam pe Elena ținând-o pe Sofia în brațe, îmi aminteam cuvintele pe care mi le spusese pe podeaua băii:
— Sunt aici, fata mea. Nu mai ești singură.