Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, Simona are dreptate, a spus Cătălin, privindu-și mama în ochi. Și eu sunt vinovat că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
Viorica a rămas cu gura căscată.
— Poftim? Cătăline, tu chiar îi dai dreptate după felul în care mi-a vorbit?
— Nu ți-a vorbit urât. Ți-a spus că a obosit. Și eu știu foarte bine cât muncește în fiecare an pentru ziua mea.
— Vai de mine! Am ajuns să fiu certată în casa propriului copil!
— Mamă, e și casa Simonei, a răspuns el.
Mihaela a intervenit imediat.
— Cătălin, nu te recunosc! Mama a venit să ajute și voi o luați la rost?
Am privit-o drept în ochi.
— Mihaela, mama voastră a venit să verifice dacă am făcut sarmale. Dacă voia să ajute, putea să mă întrebe ce am nevoie.
— Păi spuneai și tu!
— Am spus doisprezece ani. N-ați auzit niciodată.
Viorica și-a luat poșeta de pe cuier.
— Bine! Dacă așa stau lucrurile, eu mâine nu mai vin! Să vă mâncați singuri mâncarea comandată!
Cătălin a făcut un pas spre ea.
— Mamă, ești invitată. Dar dacă vii, nu mai faci observații despre nevasta mea. Și nu mai hotărăști tu ce trebuie să gătească.
— După tot ce-am făcut pentru tine, asta primesc?
— Pentru mine ai făcut multe și îți mulțumesc. Dar Simona nu trebuie să plătească pentru asta.
Soacra mea s-a întors spre Mihaela.
— Hai, mamă. Nu mai avem ce căuta aici!
Au plecat trântind ușa.
Am rămas lângă Cătălin, fără să știu dacă să plâng sau să râd.
— Mulțumesc că ai spus ceva, i-am șoptit.
— Trebuia să spun de mult. Îmi pare rău, Simona.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că anul trecut, după ce am muncit două zile, mama ta a spus că sarmalele sunt prea acre. Iar tu ai râs cu ea.
Cătălin a coborât privirea.
— Țin minte.
— Eu am plâns în baie după ce au plecat musafirii. Tu dormeai pe canapea.
— N-am știut.
— Pentru că nu te-ai întrebat niciodată cum mă simt.
Nu s-a apărat. M-a luat de mână și mi-a spus:
— Mâine nu mai faci nimic singură. Eu mă ocup de pregătiri și de strâns. Tu ești soția mea, nu femeia angajată să-mi servească rudele.
A doua zi, restaurantul a livrat comanda la ora stabilită. Cătălin a verificat recipientele, a aranjat băuturile și m-a ajutat să pregătesc sufrageria.
La ora șase au început să sosească invitații.
Viorica și Mihaela nu veniseră.
Dar după aproape o oră, soneria a sunat din nou.
Cătălin a deschis. În prag erau mama și sora lui.
— Am venit pentru ziua ta, a spus Viorica. Nu pentru că aș fi de acord cu ce se întâmplă aici.
— Mă bucur că ai venit, mamă. Intră.
Soacra a pășit în sufragerie și s-a uitat imediat la platourile aranjate.
— Astea sunt sarmalele comandate?
— Da, Viorica, i-am răspuns.
A luat una, a gustat și a strâmbat din nas.
— Cam mult orez. Eu le fac cu mai multă carne.
Mihaela a râs.
— Păi normal! Mâncarea de restaurant nu se compară cu cea de casă!
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii. Dar înainte să deschid gura, Cătălin a pus furculița jos.
— Mamă, ți-am spus ieri ceva. Ai venit să-mi urezi la mulți ani sau să-i strici Simonei seara?
Viorica s-a uitat în jur. Câțiva invitați au încetat să mai vorbească.
— Nu mai poate omul să spună nici ce gust are mâncarea?
— Poți să spui că nu-ți place. Dar nu o mai jignești pe Simona. Mâncarea am ales-o împreună și eu am fost de acord să o comandăm.
— Și de ce n-ai spus asta de la început?
— Am spus. Numai că n-ai vrut să auzi.
Mihaela și-a încrucișat brațele.
— Mare lucru! Ați dat niște bani și ați scăpat de muncă!
M-am întors spre ea.
— Mihaela, anul viitor îți poți organiza ziua cum dorești. Poți găti trei zile, dacă asta te face fericită. Dar eu nu mai fac asta.
— Bine, atunci să nu mă mai chemați!
— Tu hotărăști dacă vii, i-a răspuns Cătălin. Dar nu mai transformăm fiecare aniversare într-un examen pentru Simona.
Mihaela a tăcut, iar Viorica s-a așezat fără să mai comenteze.
Petrecerea a continuat. Pentru prima dată după doisprezece ani, am stat lângă soțul meu, am râs cu invitații și am mâncat liniștită.
Nu m-am ridicat de douăzeci de ori să verific friptura. Nu am alergat între sufragerie și bucătărie. Și nimeni n-a rămas flămând.
Când musafirii au început să plece, Viorica s-a apropiat de mine.
— Simona, vreau să-ți spun ceva.
M-am pregătit pentru încă un reproș.
— Spuneți.
— Eu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să țină casa și să aibă grijă de toți. Așa am făcut pentru socrii mei, pentru soțul meu, pentru copii. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt obosită.
Am privit-o surprinsă.
— Și asta înseamnă că trebuie să fac și eu la fel?
Viorica a clătinat din cap.
— Nu. Cred că m-am supărat fiindcă tu ai avut curajul să spui nu, iar eu n-am avut niciodată.
A făcut o pauză.
— Am fost nedreaptă cu tine. Îmi pare rău.
Nu m-am repezit s-o îmbrățișez. Doisprezece ani de critici nu dispăreau după două propoziții.
— Viorica, eu nu vreau să vă îndepărtez de Cătălin. Dar nu mai accept să fiu umilită pentru felul în care îmi organizez casa.
— Am înțeles, a răspuns încet.
După plecarea tuturor, Cătălin a început să strângă recipientele și paharele.
— Lasă, că te ajut, i-am spus din obișnuință.
— Nu, Simona. Tu ai pregătit destule aniversări. În seara asta strâng eu.
M-am așezat pe canapea și l-am privit cum face ordine.
— Să știi că anul viitor vreau să ieșim undeva doar noi doi, i-am spus.
A zâmbit.
— Atunci așa facem. Și, dacă vreau petrecere cu rudele, mă ocup eu de organizare.
În lunile următoare, Cătălin chiar a început să se implice mai mult în treburile casei. Iar când Viorica venea în vizită și era pe punctul să facă o observație, se oprea singură.
Nu deveniserăm o familie perfectă. Mihaela încă mai arunca uneori câte o ironie, iar soacra mea mai avea momente când uita de limite.
Dar Cătălin nu mai tăcea. Și, mai important, nici eu.
În anul următor, de ziua lui, am mers la restaurant, doar noi doi, exact cum stabiliserăm.
La un moment dat, Cătălin mi-a ridicat paharul în semn de mulțumire.
— Știi ce mi-ai oferit de ziua mea anul trecut?
— Sarmale comandate? am râs.
— Nu. Mi-ai arătat că, dacă vreau o familie fericită, trebuie să am grijă și de femeia care a avut grijă de mine atâția ani.
L-am privit și am zâmbit.
Nu mai aveam nevoie să gătesc trei zile ca să demonstrez că sunt o soție bună. Aveam nevoie doar să fiu respectată. Iar în sfârșit, în casa noastră, lucrurile începeau să se schimbe.