Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce ai încercat să faci, Cornel? am întrebat, apropiindu-mă de marginea piscinei.
Soțul meu s-a întors brusc. Când m-a văzut, a rămas cu gura căscată.
— Elena? Ce cauți aici?
— Eu am venit cu o prietenă. Tu parcă aveai întâlnire cu investitorii. Sau acum așa se fac afacerile, în piscină, cu domnișoare în brațe?
Blonda s-a îndepărtat imediat de el.
— Cornel, cine este femeia asta?
— Soția lui, a răspuns bărbatul în cămașă albă. De patruzeci și doi de ani, din câte am aflat.
— Soția?! Cornel, mi-ai spus că ești divorțat!
Am simțit că mi se înmoaie genunchii. Diana a venit lângă mine și m-a prins de braț.
— Eu sunt Mihai, a spus străinul. Administrez firma în care soțul dumneavoastră voia să investească. Iar doamna este Bianca, sora mea.
Blonda și-a dus mâna la gură.
— Mihai, eu n-am știut că e însurat. Îți jur!
— Te cred. Dar problema e mai mare decât atât.
Cornel a ieșit din piscină și și-a luat prosopul.
— Mihai, nu ai dreptul să discuți afacerile mele în fața tuturor!
— Afacerile tale? Ai venit la mine cu o propunere de investiție de 180.000 de lei și mi-ai spus că banii sunt exclusiv ai tăi. Iar ieri mi-ai cerut să trecem în contract că aportul vine din economiile tale personale.
M-am uitat la Cornel.
— O sută optzeci de mii? Toți banii noștri?
— Elena, nu înțelegi. Era o oportunitate!
— Oportunitate pentru cine? Pentru tine și Bianca?
Bianca s-a întors furioasă spre el.
— Mi-ai spus că investești fiindcă ai încredere în proiectul fratelui meu! Nu că vrei să mă impresionezi cu banii soției tale!
— Bianca, lasă-mă să explic!
— Nu mai ai ce explica. M-ai mințit că ești divorțat și m-ai făcut să cred că ești un om serios!
Și-a luat halatul și a plecat spre clădire.
Mihai a rămas lângă noi.
— Doamnă Elena, îmi pare rău că aflați așa. Am cerut lămuriri despre proveniența banilor înainte să semnăm ceva. Cornel mi-a spus că nu trebuie să discute cu nimeni. Astăzi am aflat de la sora mea că nici măcar nu-i spusese adevărul despre căsnicie. În aceste condiții, nu mai facem nicio afacere.
Cornel a încercat să protesteze, dar Mihai i-a întors spatele.
Am rămas privind omul cu care îmi petrecusem aproape toată viața.
— Spune-mi un singur lucru, Cornel. Ai scos deja bani din cont?
— Nu. Voiam să discutăm după ce semnam înțelegerea.
— Deci întâi semnai, apoi îmi spuneai?
— Elena, banii aceia puteau să se înmulțească!
— Sau puteam să-i pierdem. Dar tu nu te-ai gândit nicio clipă să mă întrebi.
A încercat să mă apuce de mână. M-am retras.
— Nu mă atinge. Patruzeci și doi de ani am avut încredere în tine. Astăzi am aflat că mă minți și despre femei, și despre bani.
Am plecat cu Diana. În mașină am plâns până m-a durut pieptul.
— Elena, nu te întoarce acum să te cerți cu el, mi-a spus prietena mea. Mai întâi vezi ce se întâmplă cu economiile.
Avea dreptate.
Luni dimineață am mers la bancă. Contul de economii era pe numele meu, iar Cornel avea o împuternicire pentru operațiuni. Am revocat-o și am cerut să verificăm toate tranzacțiile recente.
Banii erau încă acolo. Dar cu trei zile înainte Cornel întrebase despre transferul întregii sume.
Am ieșit din bancă tremurând. Dacă nu îl descopeream la piscină, poate că până la sfârșitul săptămânii economiile noastre ar fi fost deja într-o afacere despre care nu știam aproape nimic.
În aceeași zi am vorbit cu un avocat. Mi-a explicat că faptul că economiile erau într-un cont pe numele meu nu însemna automat că îmi aparțineau exclusiv, fiind bani strânși în timpul căsătoriei. Dar puteam să mă opun folosirii lor pentru o investiție pe care nu o acceptam și să cer clarificarea drepturilor noastre.
Când Cornel a venit acasă, m-a găsit cu documentele bancare în față.
— Ce înseamnă asta? m-a întrebat, văzând notificarea privind împuternicirea.
— Înseamnă că nu mai poți umbla singur la economiile noastre.
— Elena, sunt și banii mei!
— Atunci îi împărțim legal. Dar nu-i mai folosești ca să impresionezi femei de treizeci de ani.
A început să ridice vocea.
— Ai de gând să arunci patruzeci și doi de ani de căsnicie pentru o aventură?
M-am ridicat.
— Nu eu i-am aruncat, Cornel. Tu ai făcut-o când ai început să mă minți. Și când mi-ai spus să mă uit în oglindă, de parcă vârsta mea mă făcea mai puțin femeie.
Atunci a tăcut.
— Bianca nu înseamnă nimic, a murmurat.
— Pentru mine înseamnă destul. Înseamnă că ai fost dispus să mă umilești și să riști tot ce am construit împreună.
În seara aceea i-am cerut să doarmă în camera de oaspeți. După câteva zile, s-a mutat temporar la un prieten.
Copiii au aflat de la mine, nu de la vecini. Fiica noastră a plâns, iar băiatul nostru a fost furios.
— Mamă, dacă ai nevoie de ceva, venim imediat, mi-a spus el.
— Am nevoie doar să nu vă certați cu tatăl vostru din cauza mea. Ce avem noi de rezolvat este între noi.
Cornel a încercat să mă convingă să-l primesc înapoi. Mi-a adus flori, mi-a trimis mesaje și mi-a promis că nu o va mai căuta pe Bianca.
Dar eu nu mai voiam promisiuni făcute de frica divorțului.
Am început procedurile de separare și, ulterior, am depus cererea de divorț. Cu ajutorul avocaților, am stabilit cum urma să împărțim economiile și celelalte bunuri comune.
Nu a fost simplu. Au existat discuții, reproșuri și seri în care m-am întrebat dacă la șaizeci și doi de ani mai aveam puterea să încep altă viață.
Dar într-o după-amiază, Diana m-a invitat din nou la o plimbare.
— Elena, de când nu ți-ai mai cumpărat ceva doar pentru tine?
Am râs.
— Nici nu mai țin minte.
Am intrat într-un magazin și mi-am ales o rochie albastră. Nu pentru Cornel, nu pentru o aniversare, nu ca să demonstrez ceva.
Pentru mine.
Când m-am privit în oglinda cabinei de probă, mi-am amintit întrebarea lui: „Tu te-ai mai uitat în oglindă?”
Da, Cornel. Mă uitam.
Vedeam o femeie de șaizeci și doi de ani, cu riduri, cu părul cărunt și cu o viață întreagă în spate. Dar vedeam și o femeie care încă avea dreptul la respect.
Câteva luni mai târziu, divorțul s-a încheiat. Cornel a primit partea care i se cuvenea din bunurile comune. Eu am rămas cu partea mea, fără să mai fiu obligată să-i finanțez aventurile.
Într-o zi, m-a sunat.
— Elena, am fost un prost. Am pierdut tot ce conta pentru mine.
— N-ai pierdut tot, Cornel. Ai doi copii, trei nepoți și o viață pe care poți să ți-o îndrepți. Dar pe mine m-ai pierdut când ai crezut că nu mai merit adevărul.
Am închis liniștită.
Nu știu dacă voi mai iubi vreodată un bărbat. Nici nu mă grăbesc să aflu.
Știu doar că, după patruzeci și doi de ani în care am fost soția lui Cornel, am început să-mi amintesc cine eram eu înainte să devin soția cuiva.
Și că, la șaizeci și doi de ani, viața mea nu se terminase. Pentru prima dată după multă vreme, puteam să hotărăsc singură ce fac cu ea.