Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce-i în dosarul ăla, Cătălin? am întrebat, simțind cum îmi tremură vocea.
A scos câteva foi și le-a întins pe birou.
— Tatăl tău a garantat împrumutul cu partea lui din casa părintească. Dacă nu-mi dă banii înapoi, pot să cer executarea garanției. Dar i-am oferit o soluție.
— Ce soluție?
— Îmi dai mie partea ta de moștenire când va veni vremea. Iar de luni vii la firmă, să lucrezi pentru mine. Fără master, fără prostii cu Bucureștiul. Am nevoie de cineva de încredere la birou.
M-am uitat la el uluită.
— Eu nu am nicio moștenire acum. Și nu poți hotărî tu unde muncesc!
— Atunci vorbește cu tatăl tău. El a zis că te convinge.
Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe tata. Mi-a răspuns după câteva secunde.
— Tată, i-ai promis lui Cătălin că mă duci să lucrez la firma lui?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Irina, nu începe iar. Omul ne-a ajutat.
— Și eu ce sunt? De fiecare dată când faci o datorie, mă dai pe mine la schimb?
— Ai grijă cum vorbești cu mine!
— Nu, tată. Tu ai grijă ce mai promiți în numele meu!
Am închis. Cătălin mă privea cu un zâmbet rece.
— Te-ai răcorit? Acum putem discuta ca doi oameni maturi?
În noaptea aceea n-am dormit. Mi-am amintit de facultate, de colegele mele, de toate lucrurile la care renunțasem ca să nu-mi supăr părinții.
Și mi-am amintit de doamna Elena Marinescu.
Dimineața, cât Cătălin era la firmă, am căutat numărul fostei mele profesoare. M-am uitat câteva minute la ecran înainte să-i scriu.
„Doamna profesoară, sunt Irina. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine. Am nevoie de ajutor. Nu mai pot trăi așa.”
Mi-a răspuns în aceeași zi.
„Irina, bineînțeles că îmi amintesc. Sunt în București acum. Spune-mi dacă ești în siguranță și când putem vorbi.”
Am plâns citind mesajul.
În următoarele săptămâni am vorbit cu ea numai când eram singură. I-am povestit despre căsătorie, despre datorii și despre felul în care Cătălin îmi controla viața.
— Ascultă-mă, Irina, mi-a spus într-o seară. Nu trebuie să pleci nepregătită. Pune-ți actele deoparte, gândește-te unde vei locui și caută un loc de muncă. Eu te pot găzdui o vreme.
Am început să strâng bani din sumele pe care le primeam pentru cheltuielile personale. Puțin câte puțin. Mi-am pregătit diploma, certificatul de naștere și celelalte acte.
Doamna Marinescu m-a ajutat să trimit câteva CV-uri. O clinică privată din București căuta o recepționeră. Am avut un interviu online, iar după câteva zile am primit răspunsul: mă angajau.
Într-o marți dimineață, Cătălin a plecat la Brașov pentru o întâlnire de afaceri.
Mi-am pus hainele într-un rucsac, am luat actele și am lăsat cheia pe hol.
Nu i-am spus unde plec. I-am trimis un mesaj abia după ce am urcat în tren.
„Cătălin, am plecat de bunăvoie. Sunt în siguranță. Nu mă mai întorc. Pentru lucrurile rămase și pentru divorț vom discuta prin avocat.”
La Gara de Nord, doamna Marinescu mă aștepta lângă intrarea principală.
Când am văzut-o, am început să plâng. M-a îmbrățișat fără să-mi pună întrebări.
— Gata, Irina. Hai acasă. Mâine avem treabă.
Primele luni au fost grele. La clinică lucram în ture, învățam procedurile și uneori ajungeam atât de obosită încât adormeam îmbrăcată.
Dar salariul era al meu. Puteam să-mi cumpăr o carte fără să cer voie. Puteam să ies la plimbare fără să explic nimănui unde merg.
Cătălin mă suna insistent. Nu i-am răspuns. Când a înțeles că nu mă întorc, a început să trimită mesaje furioase.
„O să regreți. Eu te-am făcut doamnă!”
I-am păstrat mesajele și am discutat cu un avocat despre divorț. Nu voiam scandal, dar nici să mai negociez libertatea mea.
Părinții mei au fost și mai duri.
Mama m-a sunat într-o duminică.
— Irina, ne-ai făcut de râs în toată comuna! Cătălin a venit aici și a spus că l-ai părăsit fără motiv!
— Mamă, știi foarte bine de ce am plecat.
— Dar cine te mai ia acum? Ai distrus o căsnicie bună!
— Bună pentru cine? Pentru tine și tata, că vă plătea datoriile?
— Nu vorbi așa! Suntem părinții tăi!
— Tocmai de aceea trebuia să mă apărați, nu să mă folosiți.
Mama a început să plângă. De data aceasta nu m-am mai răzgândit.
Divorțul s-a încheiat fără împăcare. Cătălin a încercat să-mi reproșeze banii dați părinților, dar acele datorii nu erau ale mele. N-am acceptat să semnez nicio obligație în locul tatălui meu.
După un an, locuiam cu chirie într-o garsonieră modestă și mă înscrisesem la master. Nu era viața luxoasă pe care mi-o oferise Cătălin, dar era viața pe care o alesesem eu.
Într-o după-amiază, tata a venit la București. M-a așteptat la ieșirea din clinică.
— Irina, trebuie să vorbim.
Ne-am așezat pe o bancă din apropiere.
— Cătălin vrea banii înapoi, mi-a spus. Nu știu ce să fac.
— Tată, îmi pare rău că ai probleme. Dar nu mai plătesc eu pentru greșelile tale.
— Nici măcar nu ne ajuți?
— Te pot ajuta să cauți o soluție legală pentru datorii. Dar nu mă mai întorc la Cătălin. Și nu semnez nimic pentru tine.
A tăcut multă vreme.
— Am greșit cu tine, Irina, a spus în cele din urmă.
Era prima dată când îl auzeam recunoscând asta.
— Da, tată. Și m-a durut mai tare decât orice mi-a făcut Cătălin.
Nu ne-am îmbrățișat. Nu s-au șters trei ani de suferință într-o după-amiază. Dar tata a plecat fără să-mi mai ceară bani sau promisiuni.
Astăzi lucrez în continuare în București. Am terminat masterul și, în timpul liber, sunt voluntară într-o asociație care sprijină femeile aflate în relații abuzive.
Uneori, când o femeie îmi spune că nu poate pleca fiindcă familia o va judeca, îi povestesc despre mine.
Nu-i promit că va fi ușor. Îi spun doar că există oameni care o pot ajuta și că merită să-și poată hotărî singură viața.
Într-o seară, mama m-a sunat din nou.
— Irina, lumea încă vorbește despre tine.
M-am uitat în jurul meu, la garsoniera mea mică, la cărțile de pe raft și la diploma înrămată deasupra biroului.
— Mamă, eu am trăit destul ca să nu vă fac de râs. De acum înainte, o să trăiesc ca să nu-mi mai fie rușine mie de viața mea.
Și, pentru prima dată, am închis telefonul fără să mă simt vinovată.