Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mami, eu nu vreau să pleci singură. Vreau să vin cu tine, a șoptit Daria, strângându-mi mâna.
Radu a rămas cu gura căscată.
— Poftim? Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?
— Nimeni, tati. Eu m-am gândit singură.
— Ai unsprezece ani! Nu știi tu ce vorbești!
Daria s-a lipit de mine.
— Ba știu. Când mama râde, tu îi spui că face gălăgie. Când plânge, îi spui că exagerează. Și când vrea să povestească ceva, tu te uiți la televizor.
Mi s-a strâns inima. Nu știusem că fiica mea observase atât de multe.
— Daria, ajunge! a izbucnit Radu.
— Nu, Radu. De data asta o lași să vorbească.
M-a privit de parcă nu mă mai recunoștea.
— Deci acum o întorci și pe fată împotriva mea?
— Nu eu am făcut-o să deseneze o mamă fără gură. Gândește-te puțin la asta.
Am îngenuncheat lângă Daria și am îmbrățișat-o.
— Iubita mea, eu nu te părăsesc. Niciodată. O să găsim o soluție ca să fim împreună. Dar nu vreau să te pun să alegi între mine și tata.
— Atunci de ce nu putem pleca amândouă?
Am ridicat privirea spre Radu.
— Garsoniera e aproape de școala ei. Putem stabili liniștiți cum procedăm până rezolvăm lucrurile.
— Nu-mi iei copilul din casă! a răspuns el.
— Nu e un obiect pe care să-l țină cineva încuiat, Radu. E fiica noastră.
În seara aceea n-am plecat. Nu fiindcă m-ar fi convins, ci fiindcă Daria plângea și nu voiam să transform totul într-o luptă în fața ei.
Am dormit lângă fetița mea, iar dimineața am dus-o la școală. Apoi am vorbit cu un avocat despre separare, locuință și programul Dariei.
Nu voiam să fac nimic pe ascuns.
Radu a refuzat la început orice discuție. Dar după câteva zile, când a înțeles că nu mă răzgândesc, a acceptat ca Daria să locuiască temporar cu mine, păstrând legătura cu el și petrecând timp împreună în fiecare săptămână.
Ne-am mutat într-o sâmbătă.
Garsoniera avea o singură cameră, o baie mică și o bucătărie cât un dulap. Am cumpărat o canapea extensibilă la mâna a doua și i-am amenajat Dariei un colț pentru teme.
În prima seară am mâncat sandvișuri pe o pătură întinsă pe podea.
— Mami, aici e cam mic, a spus Daria.
— Știu, iubita mea.
— Dar parcă e mai liniște.
Am strâns-o în brațe și am plâns fără să mă ascund.
Primele luni au fost cumplite financiar. Chiria, facturile, rechizitele și cumpărăturile îmi înghițeau aproape tot salariul. Am renunțat la multe lucruri și am început să țin evidența fiecărui leu.
Mama mă suna aproape zilnic.
— Ilinca, întoarce-te acasă! Radu e om bun. Nu te-a bătut, nu te-a înșelat. Pentru ce ai distrus familia?
— Mamă, chiar trebuie să mă lovească un bărbat ca să am dreptul să spun că nu sunt fericită?
— Dar copilul?
— Copilul merge la școală, își vede tatăl și doarme liniștit. Iar eu nu mai plâng în baie ca să nu mă audă.
— O să regreți, Ilinca.
— Poate o să regret unele lucruri. Dar nu faptul că am încercat să-mi schimb viața.
Am continuat să merg joia la atelierul de scriere. Uneori eram atât de obosită încât abia puteam ține ochii deschiși, dar acolo simțeam că exist și eu, nu doar obligațiile mele.
Într-o seară, coordonatoarea atelierului mi-a cerut să rămân câteva minute.
— Ilinca, povestirea ta despre femeia care își cere scuze pentru orice este foarte bună. Cu acordul tău, aș vrea s-o recomand unei reviste literare.
Am râs, crezând că glumește.
— Eu? Dar n-am publicat nimic niciodată!
— Toți au o primă dată. Lasă-i pe cei de la revistă să hotărască.
După aproape două luni, am primit un e-mail. Povestirea fusese acceptată.
Când am văzut-o publicată, am stat multă vreme privind numele meu tipărit sub titlu.
Ilinca Dumitrescu.
Nu soția lui Radu. Nu mama Dariei. Nu doamna de la ghișeu.
Eu.
În seara aceea, Daria a lipit pe frigider o copie a primei pagini.
— Mami, acum ești scriitoare adevărată!
— Sunt o femeie care a publicat o povestire, iubita mea. Mai am multe de învățat.
— Atunci să mai scrii!
Câteva zile mai târziu, m-a sunat tata.
El fusese omul care îmi spusese, cu douăzeci de ani în urmă, că poezia nu ține de foame.
— Ilinca, am citit ce-ai scris.
Am încremenit.
— Și?
— Scrii frumos, fata tatei.
Nu știam ce să răspund.
— Mama ta mi-a spus că ai ajuns într-o revistă. Am rugat-o pe Daria să-mi arate.
A făcut o pauză.
— Cred că te-am împins prea tare să alegi o meserie sigură. Mi-a fost frică să nu te chinui cu banii. Dar n-ar fi trebuit să-ți spun că ceea ce iubești nu valorează nimic.
Am început să plâng.
— Tată, am așteptat douăzeci de ani să aud asta.
— Îmi pare rău că a durat atât.
Cu Radu, lucrurile n-au fost la fel de simple. Când a aflat de povestire, mi-a trimis un mesaj: „Acum scrii despre noi ca să te plângă lumea?”
I-am răspuns că textul era ficțiune și că nu intenționam să discut viața noastră prin mesaje.
După câteva zile, ne-am întâlnit să stabilim ultimele detalii ale divorțului și ale programului Dariei.
— Chiar nu mai există nicio șansă? m-a întrebat.
— Radu, ți-am spus ani întregi că sunt nefericită. Ai râs de mine de fiecare dată.
— Credeam că exagerezi.
— Știu. Asta a fost problema. Niciodată nu m-ai crezut.
A lăsat privirea în jos.
— Daria mi-a spus că îi e frică să povestească lucruri când sunt nervos. N-am știut că mă vede așa.
— Atunci schimbă asta. Nu pentru mine. Pentru ea.
Radu a început să petreacă mai mult timp cu fiica noastră și a acceptat să meargă la consiliere. Nu ne-am împăcat, dar am reușit treptat să discutăm despre Daria fără să ne certăm.
Divorțul s-a încheiat, iar noi am rămas amândoi părinții ei. Am stabilit și cum împărțim bunurile comune, fără să mai transformăm fiecare discuție într-o pedeapsă.
Într-o după-amiază, Daria a venit de la școală cu un desen nou.
Eram tot eu, în fața blocului. Numai că de data aceasta aveam un zâmbet mare și o carte în mână.
— Uite, mami. Acum ți-am desenat și gura!
Am râs și am sărutat-o pe frunte.
— De ce, iubita mea?
— Pentru că acum spui ce vrei. Și când râzi, nu te mai oprești dacă te aude cineva.
Am pus desenul lângă prima mea povestire publicată.
Nu devenisem bogată. Nu aveam o casă mai frumoasă și nici o viață lipsită de griji. Dar nu mai trebuia să mă micșorez în fiecare zi ca să încap în așteptările altora.
Iar când Daria m-a întrebat dacă sunt fericită, i-am putut răspunde fără să mă prefac:
— Nu în fiecare zi, iubita mea. Dar acum, când ceva mă doare, pot să spun. Și când îmi doresc ceva, nu-mi mai este rușine să încerc.