Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru că am fost o lașă, Irina. Pentru că mi-a fost frică și am lăsat o fetiță de opt ani să creadă că nu mai este iubită.
Mariana și-a șters obrajii cu mâneca rochiei. Eu stăteam în fața porții verzi, cu ursulețul strâns la piept.
— Zece ani, mamă! Zece ani am așteptat să vii după mine! Știi de câte ori am stat la geamul centrului, crezând că o să apari?
— Știu, puiule…
— Nu! Nu știi! De ziua mea mă îmbrăcam frumos, fiindcă îmi imaginam că poate vii să-mi faci o surpriză. De Crăciun păstram un loc lângă mine. Și tu n-ai venit niciodată!
Mariana a început să plângă și mai tare.
— Ai dreptate. N-am niciun drept să-ți cer să mă ierți.
— Atunci spune-mi măcar adevărul. De ce m-ai dat înapoi?
— Nu te-am dat înapoi, Irina. După noaptea aceea, cei de la Protecția Copilului au hotărât că nu mai puteai rămâne în casa noastră. Vasile devenise periculos. Dar eu trebuia să fac mai mult. Trebuia să plec de lângă el mai devreme.
— Și de ce n-ai plecat?
Mariana a coborât privirea.
— Pentru că mă amenința că mă lasă fără casă. Pentru că îmi era rușine să recunosc ce se întâmpla aici. Și pentru că am tot sperat că o să se schimbe. Am greșit îngrozitor.
— Dar după ce m-au luat? De ce nu m-ai căutat?
— Am vorbit cu cei de la centru. La început am cerut să te vizitez, dar situația de acasă nu era rezolvată. Mi s-a spus că trebuie să discutăm despre ce e mai bine pentru tine. Apoi am amânat, mi-a fost frică să nu-ți fac și mai mult rău. Și, cu fiecare lună care trecea, îmi era tot mai rușine să apar în fața ta.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Deci ai ales să mă lași să cred că nu mă mai vrei.
— Da, Irina. Și asta nu are nicio scuză.
Mi-au dat lacrimile. Mă pregătisem să aud minciuni, reproșuri, poate chiar să fiu alungată. Nu mă pregătisem s-o aud recunoscând că mă rănise.
— Unde e Vasile?
— Nu mai locuiește aici. Am divorțat acum șase ani.
— Șase ani? Și tot n-ai venit după mine?
Mariana a închis ochii.
— M-am gândit de sute de ori. Am întrebat de tine, am aflat că mergeai bine la școală. Dar mi-a fost teamă că nu vrei să mă vezi. M-am ascuns în spatele fricii mele, în loc să te întreb pe tine.
— Eu te-aș fi primit, mamă. Chiar și numai pentru cinci minute.
Mariana s-a sprijinit de poartă.
— Doamne, Irina… Ce-am făcut?
Am scos din rucsac o pereche de șosete groase, împăturite cu grijă.
— Spune-mi ceva. Tu trimiteai pachetele?
Mariana a privit șosetele și a început să plângă în hohote.
— Da, puiule. Eu.
— Și dulceața de vișine?
— Tot eu. Știam că era preferata ta.
— Și săpunul cu lavandă?
— Îl cumpăram de la același magazin. Mă gândeam că poate îți amintești de casă când îi simți mirosul.
Am strâns șosetele în pumn.
— De ce nu puneai și o scrisoare?
— Am scris multe. Dar nu le-am trimis. Nu știam cum să-ți explic de ce nu eram lângă tine.
— Puteai să scrii doar atât: „Irina, mama te iubește.” Atât aveam nevoie să știu!
Mariana și-a acoperit fața cu mâinile.
Am rămas amândouă lângă poartă, plângând pentru niște ani pe care nimeni nu ni-i mai putea da înapoi.
După un timp, Mariana m-a întrebat:
— Vrei să intri? Nu trebuie să rămâi. Doar să vezi ceva.
Am ezitat, apoi am pășit în curte.
Vița-de-vie crescuse peste gard. Pe prispă erau aceleași două ghivece mari. Mariana m-a condus până la camera în care dormisem când eram mică.
A deschis ușa.
Patul era acolo. Dulapul alb, perdelele cu floricele și raftul pe care îmi țineam cărțile.
Pe pernă stătea o păpușă veche, cu o rochiță albastră.
— Ai păstrat-o?
— N-am putut s-o arunc. Nici lucrurile tale.
M-am apropiat de pat și am atins păpușa.
— Dar pe mine m-ai lăsat să plec.
Mariana a rămas în prag.
— Da. Am păstrat o cameră și am pierdut copilul care trebuia să locuiască în ea.
M-am așezat pe marginea patului. Ursulețul cu urechea lipsă era lângă mine.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Că am crezut că eu am stricat totul. Că dacă nu ieșeam din cameră în noaptea aceea, poate mă păstrați.
Mariana s-a apropiat încet și a îngenuncheat în fața mea.
— Ascultă-mă bine, Irina. Tu erai un copil care încerca să-și apere mama. Nu ai fost vinovată de nimic. Nici atunci, nici după aceea. Eu trebuia să te apăr pe tine.
Am început să plâng atât de tare, încât abia mai puteam respira.
Mariana nu m-a atins până când nu i-am întins eu mâinile.
Atunci m-a strâns la piept, așa cum făcea când aveam coșmaruri.
— Iartă-mă, puiule. Iartă-mă că n-am fost mama de care aveai nevoie.
— Încă nu pot, am șoptit. Dar vreau să încerc.
N-am rămas acolo în ziua aceea. M-am întors la Buzău, unde aveam posibilitatea să locuiesc într-un apartament social pentru tineri ieșiți din sistemul de protecție.
Mariana m-a condus până la autobuz.
— Pot să te sun mâine?
— Poți. Dar să nu-mi promiți lucruri pe care nu le poți face.
— Nu-ți mai promit. O să-ți arăt.
Și s-a ținut de cuvânt.
Mă suna, venea să mă vadă, mă ajuta când aveam nevoie și accepta când îi spuneam că vreau să fiu singură. Nu încerca să cumpere iertarea cu bani sau cadouri.
Mi-am găsit serviciu la o cofetărie din Buzău. La început spălam tăvi și aranjam vitrinele. Apoi am învățat să decorez prăjituri.
Într-o duminică, am mers împreună cu Mariana la magazinul din comună. O vecină ne-a privit lung.
— Asta-i fata pe care ai dat-o înapoi, Mariana? Acum ai adus-o iar acasă?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Dar Mariana s-a întors spre femeie.
— Da, e Irina. Și să nu mai spui niciodată că am dat-o înapoi ca pe un lucru. E un om pe care l-am iubit și pe care n-am știut să-l protejez. Rușinea e a mea, nu a ei.
Vecina n-a mai spus nimic.
În drum spre casă, am luat-o pe Mariana de braț.
— Mulțumesc, mamă.
S-a oprit și m-a privit cu ochii umezi.
Era prima dată, după zece ani, când îi spuneam din nou așa fără să mă doară.
Nu m-am mutat imediat înapoi. Am continuat să muncesc, să-mi plătesc cheltuielile și să-mi construiesc viața. Dar duminicile mergeam la Mariana, iar uneori rămâneam peste noapte în camera mea.
Într-o seară, am găsit-o cosând ceva lângă fereastră.
— Ce faci acolo?
A ridicat ursulețul maro.
— M-am gândit să-i repar urechea.
Am zâmbit și i-am luat acul din mână.
— Lasă-l așa, mamă. Urechea aia face parte din povestea lui.
Mariana m-a privit și a înțeles.
— Bine, puiule. Atunci îl lăsăm așa.
Am așezat ursulețul pe raft, lângă păpușa cu rochiță albastră.
Zece ani crezusem că nu fusesem destul de bună ca să fiu păstrată. Acum știam adevărul: un copil nu trebuie să câștige dreptul de a fi iubit.
Iar Mariana nu-mi putea da înapoi copilăria pierdută. Dar putea să fie prezentă de acum înainte.
Și, de data aceasta, chiar era.