Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, nu e vorba că nu încapi la mine, a bâiguit Sorin. Dar trebuie să discut mai întâi cu Alina.
Mama s-a uitat la el, apoi la geanta de lângă picioarele ei.
— Cu Alina? Dar Daniela cu cine a discutat când m-a luat la ea? Cu cine a discutat când m-a dus la spital, când a lipsit de la serviciu, când a stat noaptea să vadă dacă mai amețesc?
Sorin a roșit.
— Mamă, nu-i chiar așa…
— Ba exact așa e! a răspuns ea. Tu vii cu două sacoșe, mă pupi pe frunte și pleci. Iar eu mă laud la vecine ce băiat grijuliu am!
Nu o mai auzisem niciodată vorbindu-i astfel.
— Mamă, te rog, nu vă certați din cauza mea, am intervenit.
— Nu, Daniela. Lasă-mă să vorbesc. Am auzit tot. Și mi-am dat seama că te-am obosit mai mult decât am vrut să recunosc.
S-a așezat pe canapea, cu mâinile tremurând.
— Eu știu că te supăr când îți spun de rufe, de mâncare, de Mara. Dar de când am ajuns la tine, mi-e frică de orice. Mi-e frică să nu amețesc iar, să nu cad, să nu ajung la spital.
— De ce nu mi-ai spus, mamă?
— Pentru că mi-e rușine. Am crescut doi copii, am muncit o viață și acum mă sperie până și scările de la mine de acasă.
Am privit-o surprinsă.
— Scările?
— Stau la etajul patru, fără lift. Ultima dată când am urcat singură, mi s-a făcut rău între etaje. M-am așezat pe trepte și am plâns. De atunci mi-e groază să mă întorc acolo.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, eu credeam că nu vrei să pleci de la mine.
— Nu vreau să fiu singură, Daniela. Dar nici nu vreau să-ți stric viața.
Sorin se uita în podea.
— Și tu? l-am întrebat. De ce nu poți s-o iei la voi?
A oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că am probleme cu banii.
— Știu că ai rate. Și eu am cheltuieli.
— Nu înțelegi. Am făcut un credit de nevoi personale acum doi ani. Apoi am luat mașina în leasing. Și concediul de la mare l-am plătit în rate. Luna trecută am întârziat cu două plăți.
M-am uitat la el uluită.
— Și mie îmi spuneai că nu-ți permiți să dai bani pentru mama, dar te duceai în concediu?
— Am greșit, Daniela. Am vrut să par că ne merge bine. Alina nici nu știe cât de rău stăm.
— Deci eu m-am împrumutat de la o colegă ca să plătesc investigațiile mamei, iar tu îți ascundeai datoriile și mă făceai pe mine fiică nerecunoscătoare?
N-a răspuns.
Atunci mama s-a ridicat.
— Sorine, uită-te la mine. Eu nu v-am crescut ca unul să muncească până cade și celălalt să găsească scuze. Dacă nu ai bani, spui. Dacă nu poți, explici. Dar nu-ți umilești sora!
Fratele meu și-a șters ochii.
— Iartă-mă, mamă. Și tu, Daniela. Am fost un egoist.
— Scuzele nu-mi plătesc datoria de 1.500 de lei, Sorin. Și nici nu-mi dau înapoi nopțile nedormite.
— Știu. Spune-mi ce trebuie să fac.
Am luat foaia cu cheltuielile și am pus-o din nou în fața lui.
— În primul rând, nu mai hotărâm nimic peste capul mamei. În al doilea rând, împărțim responsabilitățile. Nu doar cumpărăturile.
Am discutat aproape două ore. Pentru prima dată, Sorin nu s-a grăbit să plece.
Am stabilit că vom merge împreună cu mama la medic, să vedem ce activități poate face în siguranță și de cât ajutor are nevoie. Apoi urma să căutăm o îngrijitoare pentru câteva ore, de trei ori pe săptămână.
— Și eu vreau să contribui, a spus mama. Am pensia mea. Nu vreau să plătiți voi totul.
— Contribuim fiecare cât putem, i-am răspuns. Dar fără să rămână unul singur cu toate.
Sorin a promis că va suporta o parte din costurile îngrijitoarei și va prelua drumurile la controale în zilele lui libere.
— Și o iau pe mama la noi două săptămâni pe lună, a adăugat.
— După ce vorbești cu Alina, am spus. Nu vreau să ajungă mama în mijlocul altei certe.
A doua zi, cumnata mea m-a sunat.
— Daniela, Sorin mi-a spus tot. Inclusiv de datorii. Sunt foarte supărată pe el, dar asta e problema noastră. Cu mama am greșit amândoi.
— Alina, nu vreau să vă oblig să faceți ceva ce nu puteți duce.
— Nu ne obligă nimeni. Avem o cameră liberă. Trebuia să vă spunem de la început că putem încerca.
În săptămâna următoare, am mers cu mama la control. Medicul i-a reevaluat tratamentul și ne-a recomandat măsuri pentru prevenirea căderilor. Ne-a spus și că, dacă starea rămâne stabilă, poate locui alternativ la noi, cu condiția să-și urmeze tratamentul și să nu rămână fără sprijin când are nevoie.
Am găsit-o pe doamna Florica, o femeie cu experiență în îngrijirea vârstnicilor, care putea veni lunea, miercurea și vinerea.
Prima dată când mama a plecat la Ploiești, Sorin i-a cărat geanta până la mașină.
— Hai, mamă. Alina ți-a pregătit camera.
Mama s-a întors spre mine.
— Daniela, ești sigură că nu te superi?
Am îmbrățișat-o.
— Mamă, nu te dau afară. Îți împarți timpul între copiii tăi. Așa ar fi trebuit să fie de la început.
În primele două zile, m-am trezit verificând dacă mama și-a luat medicamentele. Apoi mi-am amintit că Sorin se ocupa de asta.
Într-o seară, Mara m-a găsit pe canapea, citind o carte.
— Mama, nu mai ai nimic de făcut?
— Ba da. Dar poate să aștepte până mâine.
Fata mea s-a așezat lângă mine.
— Îmi place când stăm așa. Parcă ai redevenit mama de dinainte.
Am strâns-o în brațe. Atunci am înțeles cât de mult îi lipsisem, deși fusesem în aceeași casă în fiecare zi.
Au trecut două luni. Sorin și-a respectat partea din înțelegere. A început să-mi trimită lunar 600 de lei pentru cheltuielile mamei și să plătească direct o parte din orele îngrijitoarei. Își reorganizase bugetul împreună cu Alina și renunțase la câteva cheltuieli.
Într-o duminică, mama s-a întors de la Ploiești cu o prăjitură pentru Mara.
— Daniela, pot să te întreb ceva?
— Sigur, mamă.
— Când îți spun ceva care te supără, de ce nu-mi zici pe loc? De ce strângi până izbucnești?
Am zâmbit trist.
— Pentru că mi-era teamă că o să crezi că nu te iubesc.
Mama m-a luat de mână.
— Să nu-ți mai fie. Și eu trebuie să învăț că e casa ta, nu a mea. Nu înseamnă că nu mă iubești dacă îmi spui să te las să te odihnești.
În seara aceea, Sorin m-a sunat să stabilim următorul control al mamei.
— Daniela, îmi pare rău că a trebuit să ajungi la capătul puterilor ca să înțeleg.
— Important e să nu uităm peste trei luni ce-am stabilit acum.
— Nu uităm. Am pus totul în calendar.
Am închis telefonul și m-am dus în sufragerie. Mama se uita la televizor, iar Mara își făcea temele.
— Daniela, dacă tot ești acasă, poți să…
Mama s-a oprit singură și a început să râdă.
— Nu, lasă. Voiam să te rog să pui niște rufe la spălat. Dar pot să aștepte.
Am râs și eu.
— Pot, mamă. Dar mâine.
— Mâine, fata mea.
Și pentru prima dată după aproape un an, am simțit că în casa mea încăpeam și eu.