Continuarea povestii – Marius a întins mâna spre caiet, dar l-am tras înapoi.
— Nu te grăbi, fiule. Ai venit să-mi verifici mie memoria. Hai s-o verificăm întâi pe a ta.
Simona a pufnit disprețuitor.
— Doamnă Elena, iar începeți cu socotelile? Noi vorbim despre viitorul dumneavoastră!
— Și eu vorbesc despre banii mei, Simona. Cei pe care i-ați împrumutat și ați uitat să-i mai dați înapoi.
Avocatul, un bărbat de vreo cincizeci de ani, s-a apropiat de comodă.
— Doamnă, îmi permiteți să văd documentul pe care îl aveți?
Am deschis caietul la prima pagină.
— Am lucrat treizeci și opt de ani în contabilitate. Poate mai uit unde-mi pun ochelarii, dar când vine vorba despre bani, încă știu să țin evidența.
Pe fiecare pagină erau trecute data, suma și motivul pentru care îi dădusem bani lui Marius.
Lângă însemnări păstrasem numerele transferurilor bancare, iar pentru câteva sume aveam mesaje în care fiul meu promitea să le restituie.
— Optsprezece mii pentru mașină, am început. Douăzeci și cinci de mii pentru firma ta. Apoi zece mii pentru furnizori, opt mii pentru rate și încă unsprezece mii pentru alte datorii. Total: șaptezeci și două de mii de lei.
Marius s-a înroșit.
— Mamă, nu trebuia să faci contabilitate între noi! Suntem familie!
— Când îmi cereai banii, spuneai că sunt împrumuturi. Acum, când trebuie să-i dai înapoi, suntem familie?
Simona a intervenit imediat.
— Marius v-a ajutat și el! Cine v-a schimbat frigiderul acum doi ani?
— Eu l-am plătit, Simona. Marius doar l-a adus cu mașina. Am și factura, dacă vrei s-o vezi.
Avocatul și-a dres glasul.
— Domnule Marius, dumneavoastră mi-ați spus că mama are dificultăți serioase de orientare și că nu mai înțelege documentele financiare.
— Păi… are zile când uită lucruri!
— A uita unde ai pus ochelarii nu înseamnă că nu poți lua decizii, a intervenit medicul.
Doctorul Ionescu stătea lângă ușa sufrageriei. Nu ridicase vocea, dar Marius părea tot mai neliniștit.
— Am consultat-o pe doamna Elena la solicitarea ei. Evaluarea de până acum nu a evidențiat tulburări cognitive care să explice incapacitatea pe care o invocați. Desigur, o eventuală măsură de ocrotire se stabilește numai prin procedura legală, pe baza evaluărilor necesare.
Avocatul s-a întors spre fiul meu.
— Și mai este ceva. Dumneavoastră mi-ați spus că doamna dorește să vândă apartamentul și că are nevoie de ajutor cu formalitățile. Acum constat că nu și-a dat acordul.
Marius a ridicat vocea.
— Pentru că nu înțelege ce e bine pentru ea!
— Ba înțeleg foarte bine, am răspuns. Vrei să-mi vinzi apartamentul ca să-ți plătești datoriile.
S-a făcut liniște.
Simona a încercat să mă întrerupă, dar am continuat.
— V-am auzit vorbind pe hol. Știu că aveți aproape o sută de mii de lei datorii. Și știu că v-ați gândit să mă mutați într-o garsonieră, iar din diferența de bani să vă achitați creditorii.
Marius și-a coborât privirea.
— Mamă, eram disperați…
— Și eu ce eram, Marius? O bătrână de care puteți scăpa mutând-o într-o cameră mai mică?
Avocatul a strâns documentele.
— În aceste condiții, eu nu vă pot ajuta să obțineți o semnătură împotriva voinței mamei dumneavoastră. Dacă există o problemă reală privind capacitatea ei de a-și proteja interesele, sunt proceduri judiciare. Dar o procură nu se obține prin presiuni.
Marius s-a ridicat brusc.
— Bine! Atunci mergem în instanță! O să vadă judecătorul dacă mama mai e în stare să-și administreze bunurile!
M-am uitat la el.
— Du-te, fiule. Dar să nu crezi că o să stau cu mâinile în sân.
A plecat împreună cu Simona, trântind ușa.
După plecarea lor, m-am așezat în fotoliu. Abia atunci am simțit cât de tare îmi tremurau mâinile.
Doctorul Ionescu s-a apropiat.
— Doamnă Elena, sunteți bine?
— Fizic, da. Dar nu credeam că o să ajung să mă apăr de propriul copil.
Mi-a recomandat să continui evaluările medicale și să discut cu un avocat independent despre situația juridică.
Așa am făcut.
În săptămânile următoare, Marius a depus la instanță o cerere pentru instituirea unei măsuri de ocrotire judiciară. Susținea că uitam lucruri, că eram influențabilă și că riscam să-mi administrez greșit bunurile.
Am primit actele și am simțit din nou aceeași durere.
Fiul meu chiar voia să demonstreze în fața unui judecător că nu mai eram capabilă să hotărăsc pentru mine.
Dar de data aceasta eram pregătită.
Avocata mea a depus documentele medicale, extrasele bancare și dovezile că îmi plăteam singură facturile, impozitele și cheltuielile curente.
Am participat la evaluările dispuse în cadrul procedurii și am răspuns întrebărilor despre viața mea, despre locuință și despre felul în care îmi administram banii.
Nu mi-a fost rușine să recunosc că uneori uitam câte un nume sau că aveam nevoie de ochelari ca să citesc documentele.
Dar asta nu mă împiedica să înțeleg ce semnam.
În ziua în care am fost ascultată de instanță, Marius stătea la câțiva pași de mine.
Nu m-a privit nici măcar o dată.
Judecătoarea m-a întrebat dacă înțeleg de ce fiul meu solicitase măsura de ocrotire.
— Da, doamnă judecător. Spune că nu mai pot avea grijă de mine. Eu cred că vrea să-mi controleze apartamentul.
— De ce credeți asta?
Am explicat cum venise cu documentele de vânzare și cum mă amenințase că nu mai sunt în toate mințile.
Apoi am vorbit despre împrumuturi.
— Fiul meu îmi datorează șaptezeci și două de mii de lei. Am documente pentru sumele transferate și mesaje în care recunoaște că trebuie să mi le restituie.
Marius s-a foit pe scaun.
— Mamă, nu despre bani este vorba!
M-am întors spre el.
— Atunci de ce ai venit cu o procură pentru vânzarea apartamentului?
N-a răspuns.
Instanța a analizat evaluările și celelalte probe, inclusiv explicațiile mele și ale fiului meu.
Nu s-a pronunțat pe loc.
Au urmat câteva săptămâni în care am așteptat hotărârea cu inima strânsă.
În cele din urmă, cererea lui Marius a fost respinsă. Din probele administrate nu rezultase că era necesară instituirea măsurii de ocrotire solicitate.
Când avocata mi-a dat vestea, am început să plâng.
— Doamnă Elena, instanța nu a găsit temei pentru a vă restrânge autonomia în modul cerut de fiul dumneavoastră.
Am strâns hotărârea la piept.
Nu câștigasem o avere. Nu primisem nimic nou.
Îmi păstrasem doar dreptul de a hotărî pentru mine.
Dar pentru asta fusesem nevoită să mă apăr de propriul fiu.
După ce hotărârea a rămas definitivă, Marius a venit din nou la ușa mea.
De data aceasta era singur.
— Mamă, putem vorbi?
L-am primit în sufragerie.
S-a așezat pe marginea canapelei și a privit caietul albastru, pe care îl lăsasem pe comodă.
— Am greșit, mamă.
— Știu, Marius.
— Simona și cu mine eram disperați. Ne sunau creditorii, aveam rate restante și nu mai știam ce să facem.
— Și ai crezut că soluția este să-mi iei mie casa?
A început să plângă.
— M-am gândit că, dacă vindem apartamentul și îți cumpărăm o garsonieră, ne ajung banii pentru toți.
— Dar nu m-ai întrebat dacă vreau. Ai hotărât în locul meu.
— Mi-a fost frică să nu refuzi.
— Și atunci ai încercat să mă faci incapabilă în fața unui judecător.
A coborât capul.
— Îmi pare rău.
L-am privit mult timp.
— Marius, eu te iubesc. Ești copilul meu. Dar dragostea nu înseamnă că îți dau voie să-mi faci orice.
— Știu, mamă.
— De acum înainte nu-ți mai împrumut bani. Iar pentru cei șaptezeci și două de mii de lei vreau să stabilim, prin avocat, ce sume recunoști și cum le vei restitui. Nu mai accept promisiuni fără niciun rezultat.
Marius a încuviințat.
— O să încerc să plătesc.
— Nu vreau să încerci doar când ai nevoie de ceva. Vreau să-ți asumi ce ai făcut.
A plecat fără să mai ceară nimic.
În zilele următoare, am pus toate documentele într-un dosar și am discutat cu avocata despre recuperarea împrumuturilor care puteau fi dovedite.
Nu știam dacă voi recupera fiecare leu. Dar nu mai aveam de gând să renunț la drepturile mele doar ca să nu-mi supăr fiul.
Într-o seară, am deschis caietul albastru și am privit ultima pagină.
Sub suma de 72.000 de lei, am scris data la care hotărârea instanței rămăsese definitivă.
Apoi am adăugat câteva cuvinte:
Dreptul de a hotărî pentru mine nu este de vânzare.
Am închis caietul și l-am pus în sertar.
La 74 de ani, nu mai aveam puterea de la patruzeci. Mă dureau uneori genunchii, uitam câte un nume și oboseam mai repede.
Dar știam cine sunt, unde locuiesc și ce vreau de la viață.
Iar apartamentul în care trăisem cu Petre rămânea casa mea.
Nu pentru că fiul meu îmi dăduse voie.
Ci pentru că nu avusese niciodată dreptul să hotărască în locul meu.