Doamna Marinescu a desfăcut scrisoarea cu grijă. Hârtia era îngălbenită, iar în colțul de sus se vedea data de acum treizeci de ani.
Sorin stătea lângă catedră, cu fața încordată.
— Vă rog, doamnă dirigintă, nu are rost să discutăm lucruri personale în fața tuturor!
— Dar când ai făcut-o pe Adriana de râs, nu te-ai gândit că vorbești despre viața ei personală? l-a întrebat diriginta.
N-a răspuns.
Fosta noastră profesoară și-a pus ochelarii și a început să citească.
— Doamnă dirigintă, vă scriu ca să vă anunț că nu voi începe facultatea în toamnă. Am fost admisă la Medicină, dar Sorin are nevoie de ajutor. Părinții lui nu-l mai pot întreține la București, iar eu am găsit de lucru la o fabrică de confecții. El trebuie să-și termine studiile. Eu pot să mai aștept.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Îmi aminteam fiecare cuvânt. Scrisesem scrisoarea într-o seară de august, plângând în camera mea, cu dosarul de admitere lângă mine.
Doamna Marinescu a continuat.
— Sorin mi-a promis că, după ce termină el facultatea, mă va ajuta să dau din nou admiterea. Îl iubesc și am încredere în el. Sper să nu vă dezamăgesc.
În clasă se făcuse o liniște apăsătoare.
Mihaela, fosta mea colegă, s-a ridicat.
— Adriana, tu ai renunțat la Medicină ca să-l întreții pe Sorin?
Am încuviințat.
— Da. Așa am hotărât atunci.
Sorin a izbucnit:
— Stați puțin! Nu am obligat-o eu să renunțe! A fost alegerea ei!
M-am întors spre el.
— Așa este, Sorin. Eu am ales. Dar îți amintești ce mi-ai promis?
— Adriana, au trecut treizeci de ani!
— Îți amintești sau nu?
A coborât privirea.
— Ți-am spus că o să te ajut după ce termin facultatea.
— Și m-ai ajutat?
Sorin și-a desfăcut nervos nasturele de la sacou.
— Am avut copii! Am avut rate! Viața nu merge întotdeauna cum plănuim!
— Știu. Tocmai eu știu cel mai bine.
Doamna Marinescu a așezat scrisoarea pe catedră.
— Sorin, nimeni nu spune că Adriana n-a avut dreptul să aleagă. Dar tu ai transformat sacrificiul ei într-un motiv de batjocură. Asta este rușinos.
Un fost coleg, Mihai, s-a apropiat.
— Sorin, eu îmi amintesc că Adriana lucra în două schimburi. Venea la București să-ți aducă bani și pachete. Noi credeam că sunt de la părinții tăi.
Sorin a ridicat din umeri.
— Și eu am muncit după facultate! Am ținut familia!
Atunci am simțit că nu mai pot să tac.
— Ai ținut familia financiar în ultimii ani, Sorin. Dar cine a stat cu copiii când erau bolnavi? Cine a avut grijă de mama ta după operație? Cine a renunțat la serviciu când mi-ai spus că ai nevoie de cineva acasă?
— Iar începi să-mi scoți ochii?
— Nu. Îți spun doar că munca mea n-a fost degeaba. Și că nu merit să fiu făcută proastă pentru că am avut grijă de familia noastră.
Mihaela s-a apropiat și m-a prins de mână.
— Adriana, tu erai cea care ne explica lecțiile la biologie. Profesoara spunea mereu că o să ajungi medic.
Am început să plâng.
— Știu, Mihaela. Și eu credeam asta.
Sorin s-a uitat în jur. Nimeni nu mai râdea cu el.
— Bine! Am înțeles! Acum sunt eu omul rău, iar Adriana e o sfântă!
Doamna Marinescu l-a privit sever.
— Nu trebuie să fie sfântă ca să merite respectul tău.
Sorin și-a luat sacoul de pe spătarul scaunului.
— Adriana, hai acasă! Am terminat cu circul ăsta!
M-am uitat la el.
Pentru prima dată după mulți ani, nu m-am ridicat imediat când mi-a cerut.
— Eu mai rămân, Sorin.
— Poftim?
— Vreau să vorbesc cu foștii mei colegi. N-am venit aici doar ca să te ascult lăudându-te.
— Și cum pleci acasă? Mașina e la mine!
— O să găsesc o soluție.
Sorin a râs disprețuitor.
— Bine. Să vedem cum te descurci fără mine!
A ieșit din clasă, trântind ușa.
Câteva secunde mai târziu, l-am văzut prin geamul ușii. Se întorsese după telefonul uitat în bancă. A intrat, l-a luat și a rămas o clipă privind locul gol de lângă el.
Nimeni nu s-a dus să-l liniștească.
A plecat singur.
Eu am rămas lângă catedră, cu scrisoarea de acum treizeci de ani în mână.
Doamna Marinescu m-a îmbrățișat.
— Adriana, vreau să-ți spun ceva. Atunci, când mi-ai scris, am încercat să te conving să nu renunți. Îți amintești?
— Da, doamnă dirigintă. Mi-ați spus că o să regret.
— Nu pentru că ai ajutat un om pe care îl iubeai. Ci pentru că îmi era teamă că vei uita de tine.
Am plâns la pieptul ei ca o elevă de optsprezece ani.
După reuniune, Mihaela m-a dus acasă cu mașina.
Pe drum, m-a întrebat:
— Adriana, te-ai mai gândit vreodată să studiezi?
Am zâmbit amar.
— La patruzeci și opt de ani? Cine mă mai primește?
— De ce să nu te primească? Nu există o vârstă maximă pentru a da admitere la facultate.
— Medicina durează șase ani, Mihaela. Și eu n-am mai pus mâna pe un manual de chimie de treizeci de ani.
— Atunci începi cu primul capitol. Nu trebuie să hotărăști astăzi ce vei face peste șase ani.
Cuvintele ei mi-au rămas în minte.
Când am ajuns acasă, Sorin mă aștepta în sufragerie.
— Te-ai distrat? m-a întrebat ironic.
— Am stat de vorbă cu oamenii pe care nu-i mai văzusem de treizeci de ani.
— M-ai făcut de râs în fața tuturor!
M-am uitat la el.
— Eu? Tu ai fost cel care m-a prezentat ca pe o femeie care n-a realizat nimic.
— Era o glumă!
— Pentru tine. Pentru mine a fost încă o umilință.
Sorin s-a ridicat nervos.
— Acum ce vrei? Să-ți cer iertare în genunchi?
— Nu. Vreau să încetezi să mă tratezi ca pe o povară.
— Eu aduc banii în casa asta!
— Și eu am muncit pentru familia asta, chiar dacă n-am avut mereu un salariu.
A început să râdă.
— Bine, Adriana. Atunci du-te și fă-ți carieră la patruzeci și opt de ani!
M-am uitat la el câteva clipe.
— Poate chiar asta o să fac.
A rămas cu gura căscată.
— Vorbești serios?
— Da. Vreau să mă pregătesc pentru admiterea la Medicină.
Sorin a izbucnit în râs.
— Tu? La facultate? Acum? O să fii de vârsta părinților colegilor tăi!
— Și ce dacă?
— Adriana, fii serioasă! Cine o să aibă grijă de casă?
Atunci am înțeles că nimic nu se schimbase.
Pentru Sorin, eu trebuia să rămân femeia care îi pregătea cămășile, îi gătea și îl aștepta seara.
M-am ridicat.
— Sorin, copiii sunt mari. Tu ești un om matur. Puteți să vă descurcați și fără să fac eu totul.
— Deci acum ne abandonezi?
— Nu abandonez pe nimeni. Încerc să fac, în sfârșit, ceva și pentru mine.
În zilele următoare, am început să caut informații despre admiterea la Medicină.
Am cumpărat manuale de biologie și chimie. La început, mă simțeam pierdută. Citeam o pagină de trei ori și aveam impresia că nu mai rețin nimic.
Dar în fiecare dimineață mă așezam la birou și învățam.
Mihaela mă suna să mă întrebe cum merge. Doamna Marinescu mi-a trimis câteva materiale și mi-a recomandat un profesor care mă putea ajuta să recuperez materia.
Copiii mei au aflat despre planurile mele și m-au încurajat.
Fiica mea mi-a spus:
— Mamă, dacă tu ne-ai învățat să nu renunțăm la ce ne dorim, de ce ai renunța tu?
Sorin, în schimb, continua să facă glume.
Dar eu nu mai râdeam ca să-i fac pe plac.
După câteva săptămâni, i-am spus că vreau să locuim separat pentru o vreme. Nu mai puteam să-mi construiesc un viitor în timp ce el îmi repeta zilnic că nu sunt în stare.
S-a supărat, m-a acuzat că stric familia și a încercat să mă convingă să renunț.
Nu am renunțat.
În vara următoare, am mers la București și mi-am depus dosarul pentru admiterea la Facultatea de Medicină.
Aveam patruzeci și opt de ani când începusem să mă pregătesc și urma să împlinesc patruzeci și nouă înainte de examen.
Nu știam dacă voi intra din prima încercare.
Dar când am ieșit de la secretariat, cu dovada înscrierii în geantă, am început să plâng.
Nu de tristețe.
Ci pentru că, după treizeci de ani, făcusem în sfârșit un pas spre visul pe care îl lăsasem deoparte.
Am scos telefonul și i-am trimis doamnei Marinescu o fotografie cu dovada înscrierii.
Mi-a răspuns după câteva minute.
— Adriana, sunt mândră de tine. Exact cum eram și acum treizeci de ani.
Am privit mesajul și am zâmbit.
Nu devenisem medic peste noapte. Nu știam câți ani aveam să mai studiez și nici cât de greu îmi va fi.
Dar știam ceva ce uitasem prea mult timp.
Nu eram doar soția lui Sorin. Nu eram doar mama copiilor mei. Eram și Adriana, fata care visase cândva să poarte halatul alb.
Și, pentru prima dată după treizeci de ani, nu mai așteptam permisiunea nimănui ca să încerc.