Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Părintele Andrei a ridicat foaia îngălbenită, iar eu am simțit că mi se înmoaie genunchii. În jurul nostru, oamenii țineau lumânările aprinse și așteptau să audă ce avea de spus.
— Acum cincisprezece ani, după incendiu, biserica noastră era aproape o ruină, a început părintele. Acoperișul arsese, pictura fusese distrusă în mai multe locuri, iar banii strânși de parohie nu ajungeau nici pentru jumătate din lucrări.
Robert se uita când la mine, când la preot.
— Bunicule, ce se întâmplă? a șoptit.
I-am făcut semn să asculte.
Părintele a continuat:
— Într-o dimineață, la câteva săptămâni după incendiu, nea Ilie a venit la mine cu un plic. Mi-a spus că vrea să ajute la refacerea bisericii, dar că are o singură condiție: să nu-i spun nimănui numele.
Am coborât capul.
— În plic erau documentele unei donații de aproape 110.000 de lei. Bani obținuți după ce omul acesta vânduse o parcelă de pădure moștenită de la părinții lui.
Un murmur a trecut prin mulțime.
Denisa a făcut un pas spre mine.
— Bunicule… tu ai dat atâția bani?
N-am răspuns.
Părintele Andrei a ridicat privirea spre credincioși.
— Dar nu s-a oprit acolo. După ce biserica a fost acoperită, nea Ilie a continuat să ajute. Din pensia lui de tâmplar, a plătit materiale pentru reparații, a cumpărat lemn pentru stranele noi și a lucrat cu mâinile lui la ușile și ferestrele bisericii.
Robert a rămas cu gura căscată.
— Nu se poate…
Părintele s-a întors spre mine.
— Nea Ilie, îmi dați voie să le spun și de ce ați făcut toate astea?
Am încuviințat încet.
— Pentru că soția lui, Ana, care era atunci în viață, a plâns când a văzut biserica arzând. Iar nea Ilie i-a promis că va face tot ce poate ca să o vadă din nou ridicată.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
O vedeam parcă pe Ana lângă mine, în noaptea aceea de toamnă, cu basmaua strânsă sub bărbie și cu mâinile tremurând.
— Ilie, să nu rămânem fără biserică, îmi spusese.
Și eu îi promisesem.
Părintele a continuat:
— Ana a apucat să vadă biserica refăcută. Iar după ce ea a plecat dintre noi, nea Ilie a venit aproape în fiecare dimineață să măture curtea, să îngrijească florile și să aprindă candelele. Nu pentru că ar fi avut nevoie de bani. Nu pentru că l-ar fi obligat cineva. Ci pentru că aici se simte aproape de soția lui și de oamenii satului.
Am auzit-o pe Denisa plângând.
Robert stătea cu privirea în pământ.
— Astăzi, în noaptea Învierii, vreau să-i mulțumim acestui om, a spus părintele. Nu pentru că a dat bani, ci pentru că a ajutat fără să ceară nimic în schimb.
Oamenii au început să aplaude.
Eu m-am speriat puțin și am ridicat mâna.
— Părinte, vă rog… nu trebuia…
Dar părintele m-a prins de umăr.
— Ba trebuia, nea Ilie. Uneori, oamenii trebuie să afle cine a muncit în liniște pentru ei.
M-am întors spre credincioși.
— Dragii mei, eu n-am făcut nimic deosebit. Am avut o bucată de pădure, am vândut-o și am dat banii unde am crezut că trebuie. Biserica asta ne-a fost alături la botezuri, la nunți și la înmormântări. Mi s-a părut firesc s-o ajutăm și noi când a avut nevoie.
Am făcut o pauză.
— Și să știți că n-am fost singur. Mulți oameni au muncit aici. Unii au adus bani, alții au adus materiale, alții au cărat moloz. Eu doar am făcut ce-am putut.
Părintele a zâmbit.
— Și încă mai faceți, nea Ilie.
Am coborât încet treptele.
Robert s-a apropiat imediat.
— Bunicule, stai puțin!
M-am oprit.
Avea ochii roșii.
— De ce nu ne-ai spus niciodată?
— Ce să vă spun, măi băiete?
— Că ai dat atâția bani pentru biserică! Că ai vândut pădurea!
Am privit spre lumânarea din mâna lui.
— Și dacă vă spuneam, ce se schimba?
Robert a tăcut.
— M-ai fi respectat mai mult? Nu ți-ar mai fi fost rușine să mă vezi cu mătura în mână?
Nepotul meu a început să plângă.
— Bunicule, îmi pare rău…
Denisa s-a apropiat și ea.
— Și mie. Am fost proastă. Am râs de tine fără să știu nimic.
Am privit-o.
— Denisa, nu trebuia să știi câți bani am dat ca să nu râzi de mine.
A început să plângă și mai tare.
— Știu, bunicule.
— Eu nu mătur curtea asta pentru că sunt sărac sau pentru că m-a pus cineva la muncă. O mătur pentru că îmi face bine. Pentru că îmi place să văd locul curat. Și pentru că aici veneam cu bunica voastră.
Robert și-a șters ochii.
— Dar noi te-am făcut de râs în fața prietenilor…
— Nu, măi băiete. Voi v-ați făcut singuri de râs când ați râs de munca unui om bătrân.
A coborât capul.
— Ai dreptate.
În noaptea aceea, după slujbă, am mers împreună acasă.
Fiul meu, tatăl lor, a venit lângă mine.
— Tată, eu știam că ai ajutat biserica, dar nu știam cât ai dat. De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că n-am vrut să vă simțiți datori cu nimic. Pădurea era a mea, banii erau ai mei și Ana a fost de acord cu hotărârea.
Fiul meu a oftat.
— Copiii s-au purtat urât cu tine. O să vorbesc cu ei.
— Lasă-i, măi băiete. Sunt mari. Trebuie să înțeleagă singuri.
A doua zi, în prima zi de Paște, Robert și Denisa au venit la mine înainte de prânz.
Robert ținea în mână o mătură nouă, iar Denisa adusese câteva răsaduri de flori.
— Bunicule, vrem să mergem cu tine la biserică, a spus Robert.
M-am uitat la ei, surprins.
— Ce să faceți acolo?
— Să te ajutăm. Dacă ne primești.
Denisa a zâmbit timid.
— Am vorbit cu părintele Andrei. Ne-a spus că are nevoie de ajutor la flori și la curățenie.
Am simțit cum mi se încălzește inima.
— Măi copii, nu trebuie să faceți asta ca să-mi demonstrați ceva.
Robert a clătinat din cap.
— Nu vrem să-ți demonstrăm. Vrem să învățăm să facem și noi ceva bun, fără să așteptăm să ne laude lumea.
I-am privit lung.
— Atunci hai să mergem.
Am pornit împreună spre biserică.
Pe drum, Robert a întâlnit doi prieteni din sat.
Unul dintre ei a râs când l-a văzut cu mătura.
— Ce faci, mă? Te-ai angajat la biserică?
Robert s-a oprit.
Eu am simțit că-mi bate inima mai tare.
Dar nepotul meu a răspuns liniștit:
— Nu m-am angajat. Mă duc să-l ajut pe bunicul. Vrei să vii și tu?
Băiatul a rămas fără replică.
Am continuat drumul.
Denisa m-a prins de braț.
— Bunicule, ne povestești cum era biserica înainte de incendiu?
Am zâmbit.
— Vă povestesc, fata mea. Dar să aveți răbdare, că sunt multe de spus.
În curtea bisericii, am pus mătura veche lângă zid și i-am arătat lui Robert de unde să înceapă.
Denisa s-a dus să ude florile de lângă alee.
Părintele Andrei ne-a văzut și a ieșit din biserică.
— Nea Ilie, astăzi aveți ajutoare?
M-am uitat spre nepoții mei.
— Am, părinte. Și sper să nu fie numai pentru o zi.
Robert a ridicat capul.
— Nu numai pentru o zi, bunicule.
Părintele a zâmbit și ne-a lăsat să lucrăm.
Eu m-am așezat câteva minute pe banca de lângă biserică. La 82 de ani, oboseam mai repede, dar îmi plăcea să-i privesc pe cei doi.
Robert mătura aleea pe care râsese de mine cu câteva zile înainte.
Denisa îngrijea florile pe care Ana le plantase cu mulți ani în urmă.
Mi-am scos batista și mi-am șters ochii.
Nu pentru că oamenii aflaseră câți bani dădusem bisericii.
Nici pentru aplauzele din noaptea de Înviere.
Ci pentru că, în sfârșit, nepoții mei înțeleseseră că munca cinstită nu face de rușine pe nimeni.
Și că un om nu trebuie să fie bogat, important sau lăudat de lume ca să merite respect.
În dimineața aceea, când clopotele au început să bată, m-am uitat spre biserica refăcută și am șoptit:
— Ai văzut, Ano? Acum avem și ajutoare.
Iar pentru prima dată după mult timp, am simțit că promisiunea făcută soției mele continua să trăiască și prin nepoții noștri.