Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dumitru a lăsat cântarul jos și s-a uitat la femeia din fața lui, încercând să înțeleagă dacă vorbea serios.
— De ce ați vrea să o cunoașteți pe Maria, doamnă? Nu e prea bine și nu vreau să o obosesc cu vizite.
Femeia și-a coborât privirea spre rețeta din mâna lui.
— Pentru că, acum câteva minute, am vorbit urât cu dumneavoastră. Am văzut un bătrân care vindea legume și m-am gândit numai la preț. N-am văzut omul din spatele tarabei. Vreau să îndrept măcar o parte din ce am făcut.
Dumitru a oftat.
— Nu trebuie să vă simțiți vinovată. Oamenii au zile bune și zile rele. Eu nu v-am cerut nimic.
— Tocmai asta mă face să vreau să vă ajut.
A cântărit toate legumele rămase. Erau puțin peste șase kilograme de roșii, doi saci mici de morcovi, ceapă verde și pătrunjel. Femeia a plătit întreaga sumă, apoi a scos din portofel încă două sute de lei și i-a întins.
Dumitru a făcut un pas înapoi.
— Nu, doamnă! Asta e prea mult. V-am vândut legumele, nu mi-am vândut necazurile.
— Știu. Cei două sute de lei sunt pentru medicamentele Mariei. Nu trebuie să-mi dați nimic în schimb.
Bătrânul a rămas cu banii în mână, fără să știe ce să spună. În cele din urmă, i-au dat lacrimile.
— Dumnezeu să vă dea sănătate, doamnă. Nu știu cum vă cheamă, dar n-o să uit ziua asta.
— Mă numesc Doina. Și mâine, dacă sunteți de acord, aș vrea să vin să o cunosc pe Maria.
Dumitru i-a dat adresa, apoi a strâns lăzile goale și a plecat spre casă cu pași mai ușori decât în dimineața aceea. Pentru prima dată după multe săptămâni, știa că va putea cumpăra toate medicamentele prescrise soției lui.
Doina a rămas în piață, cu sacoșele pline de legume. Nu le cumpărase pentru că avea nevoie de atâtea roșii. Le cumpărase pentru că nu mai suporta gândul că îl judecase pe un om fără să știe prin ce trecea.
În noaptea aceea, nu a dormit bine. Își amintea de tatăl ei, mort cu trei ani în urmă, care vânduse ani la rând legume din grădina de lângă casa lor. Și el se întorsese de multe ori acasă cu mâinile crăpate de frig și cu buzunarele aproape goale.
După ce murise, Doina își promisese că nu va mai privi niciodată munca unui om de sus. În ultimii ani, însă, ajunsese să fie mereu grăbită, preocupată de serviciu, de facturi și de problemele ei. Uitase cât de ușor poți răni un om cu o singură propoziție.
A doua zi, puțin după prânz, a ajuns la adresa pe care i-o dăduse Dumitru. Era o casă mică, la marginea Brăilei, cu gardul scorojit și câteva ghivece așezate lângă intrare.
Dumitru i-a deschis ușa. Purta un pulover curat și părea emoționat.
— Ați venit, doamnă Doina.
— Am promis că vin.
În camera din spate, Maria stătea într-un pat așezat lângă fereastră. Era o femeie firavă, cu părul alb împletit într-o coadă subțire și ochii blânzi. Pe noptieră avea un pahar cu apă, câteva medicamente și o fotografie veche în care apărea alături de un băiat tânăr.
— Maria, ea este doamna Doina. M-a ajutat ieri în piață, i-a spus Dumitru.
Femeia a încercat să se ridice, dar Doina s-a apropiat imediat.
— Nu vă ridicați, vă rog. Am venit doar să vă cunosc.
A așezat pe noptieră o pungă cu alimente, medicamentele cumpărate după ce verificase rețeta împreună cu Dumitru și un buchet mic de crizanteme.
Maria s-a uitat la flori, apoi la soțul ei.
— Dumitru, ce-ai făcut? De unde le-ai cunoscut pe toate astea?
Bătrânul a zâmbit.
— Ieri, în piață, doamna mi-a cumpărat legumele. La început nu ne-am înțeles prea bine.
Doina a roșit.
— Am fost nepoliticoasă cu soțul dumneavoastră. L-am judecat după prețul roșiilor și am vorbit fără să mă gândesc. Îmi pare rău.
Maria a întins mâna și i-a atins degetele.
— Draga mea, oamenii greșesc. Important este ce fac după ce își dau seama.
Doina a simțit că i se pune un nod în gât. Nu se așteptase ca femeia pe care o cunoscuse abia atunci să-i vorbească atât de blând.
În timp ce Dumitru pregătea un ceai, Doina a observat că Maria avea mai multe cutii de medicamente, iar pe masă se afla o listă cu programări medicale.
— Mergeți singuri la consultații? a întrebat ea.
— Când poate Dumitru, mă duce el. Dar uneori nu reușește să închidă taraba sau nu avem bani de taxi, a răspuns Maria. Nu vrem să deranjăm pe nimeni.
Doina a privit spre bătrân. Înțelegea acum că cei două sute de lei nu puteau rezolva totul. Aveau nevoie de ajutor care să nu se termine odată cu banii dintr-un portofel.
— Dacă sunteți de acord, aș putea să vă ajut să găsiți un serviciu de îngrijire la domiciliu. Putem întreba și la medicul de familie ce sprijin aveți dreptul să primiți. Nu vă promit că se rezolvă totul imediat, dar putem începe de undeva.
Dumitru a încercat să refuze.
— Nu vrem să vă încărcăm cu problemele noastre.
— Nu mă încărcați. Vreau să fac asta.
În următoarele săptămâni, Doina a revenit de câteva ori. A mers cu Dumitru la medicul de familie, l-a ajutat să afle ce servicii de îngrijire erau disponibile în zonă și a discutat cu o asistentă comunitară despre situația Mariei. Nu a preluat toate grijile lor, dar a făcut legătura cu oamenii care îi puteau ajuta în mod constant.
Dumitru a continuat să meargă în piață. Și-a păstrat prețurile, pentru că știa cât îl costau semințele, apa și munca depusă în grădină. Iar când Doina cumpăra legume, plătea prețul cerut fără să mai comenteze.
Într-o dimineață, după câteva luni, s-a apropiat de tarabă o tânără care a început să se plângă că roșiile erau prea scumpe. Dumitru a ascultat-o fără să se supere, apoi i-a explicat calm de unde proveneau și câtă muncă era în spatele lor.
Doina, care se afla în apropiere, a intervenit blând:
— Dacă nu vă convin, puteți cumpăra din altă parte. Dar omul acesta nu trebuie umilit pentru că încearcă să trăiască din munca lui.
Tânăra a plecat fără să mai spună nimic.
Dumitru a privit-o pe Doina și a zâmbit.
— Acum știți și dumneavoastră cum e să apărați un om din piață.
Ea a râs.
— Am învățat de la dumneavoastră, nea Dumitru.
În ziua aceea, bătrânul s-a întors acasă cu banii pentru medicamente și cu o pâine caldă sub braț. Maria îl aștepta la fereastră, iar când l-a văzut, a zâmbit.
— Ai reușit și astăzi?
— Am reușit, bătrâno. Și am întâlnit iar un om bun.
Nu deveniseră bogați, iar grijile lor nu dispăruseră. Dar nu mai erau singuri în fața tuturor problemelor. Iar Doina înțelesese că uneori cel mai important lucru pe care îl poți oferi nu este o sumă mare de bani, ci respectul cu care îl privești pe omul din fața ta.
Pentru că o roșie poate costa doisprezece lei, dar demnitatea unui om nu are preț.