Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bogdan a luat microfonul din mâna muzicantului și s-a întors spre părinții lui. Valeria încă îl ținea de braț, dar el s-a desprins ușor și a făcut un pas spre mine.
— Mamă, ai venit aici să-mi spui că încă mai putem salva nunta dacă promit că ne mutăm la voi. Dar uită-te în jur. Ce anume mai trebuie salvat?
Valeria s-a înroșit la față.
— Bogdan, nu face spectacol! Ți-am spus doar că avem o casă mare și că nu văd de ce trebuie să aruncați bani pe chirie. Noi v-am oferit totul!
— Nu, mamă. Ne-ați oferit bani în schimbul ascultării. Iar când am refuzat, ne-ați lăsat fără restaurant cu o zi înainte de nuntă.
Dumitru a făcut un pas înainte.
— Ai grijă cum vorbești! Eu am muncit pentru banii aceia. Nu sunt obligat să-ți plătesc nunta!
— Ai dreptate, tată. Nu erai obligat. Dar nici nu trebuia să ne promiți că o plătești și apoi să ne șantajezi când era prea târziu să găsim altă soluție.
În curte se făcuse liniște. Invitații priveau spre noi, iar eu simțeam cum îmi tremură mâinile.
Bogdan m-a prins de mână și a continuat:
— Voi ați crezut că, fără banii voștri, nu putem face nimic. Dar oamenii aceștia au venit aseară după muncă, au adus mese, scaune, corturi și mâncare. Niciunul nu ne-a întrebat ce primește în schimb.
Valeria a privit spre mesele împodobite.
— Să nu-mi spui că preferi nunta asta făcută în curte în locul restaurantului pe care îl alesesem!
Bogdan a zâmbit trist.
— Da, mamă. O prefer. Pentru că aici nu ne-a cerut nimeni să renunțăm la libertatea noastră ca să ne putem bucura de ziua nunții.
Apoi s-a întors spre bunicul Toader.
— Și vreau să-i mulțumesc omului care ne-a arătat ce înseamnă familia.
Bunicul stătea lângă poartă, cu pălăria în mâini. Când și-a auzit numele, a încercat să se retragă, dar Bogdan s-a apropiat de el.
— Bunicule, dumneata ai făcut într-o noapte ceea ce noi credeam că nu se mai poate face. Ne-ai salvat nunta.
Bătrânul a clătinat din cap.
— Eu doar am dat câteva telefoane, băiete. Oamenii au făcut restul.
— Atunci vreau să le mulțumim tuturor. Și vreau să știți că eu și Larisa nu ne vom muta la părinții mei. Ne vom începe viața în apartamentul nostru închiriat, așa cum am hotărât.
Dumitru a strâns din maxilare.
— Atunci să nu mai vii la noi să ceri bani!
Bogdan l-a privit drept în ochi.
— Nu v-am cerut niciodată să ne cumpărați viața. Și nici n-o să vă cer.
Câteva persoane au început să aplaude. Apoi aplauzele s-au întins prin toată curtea.
Valeria și Dumitru au rămas nemișcați. Veniseră convinși că ne vor găsi plângând și cerându-le ajutorul. În schimb, vedeau o nuntă adevărată, cu oameni care se bucurau pentru noi.
Valeria s-a apropiat de mine.
— Larisa, sper că ești mulțumită. Din cauza ta, băiatul meu s-a întors împotriva familiei.
Am simțit cum îmi urcă lacrimile în ochi, dar de data aceasta nu am mai coborât privirea.
— Doamnă Valeria, eu nu i-am cerut lui Bogdan să aleagă între mine și părinții lui. Dumneavoastră i-ați pus această condiție. Eu mi-am dorit doar să ne căsătorim și să avem casa noastră.
— Ai să vezi tu cât de greu este fără ajutorul nostru!
— Poate că va fi greu, am răspuns. Dar măcar vom ști că tot ce construim este al nostru și că nimeni nu ne poate lua liniștea pentru că nu facem ce ni se spune.
Bogdan m-a cuprins de umeri.
— Mamă, tată, dacă vreți să rămâneți la nuntă și să vă bucurați pentru noi, sunteți bineveniți. Dar dacă ați venit doar să ne umiliți, vă rog să plecați.
Dumitru s-a întors brusc spre poartă.
— Hai, Valeria! Nu avem ce căuta aici!
Soacra mea a mai privit o dată spre mesele împodobite, apoi a plecat după el.
Nu i-am oprit.
Câteva clipe mai târziu, muzicanții au început să cânte din nou, iar bunicul Toader s-a apropiat de mine.
— Ei, fata moșului, acum gata cu plânsul! E ziua ta!
L-am îmbrățișat.
— Bunicule, nu știu cum să-ți mulțumesc.
— Să fii fericită, Larisa. Atât vreau.
Bogdan a cerut din nou microfonul.
— Înainte să înceapă dansul mirilor, vreau să facem ceva.
S-a apropiat de bunicul meu și i-a întins mâna.
— Bunicule Toader, dumneata ai crescut-o pe Larisa și ai fost lângă ea când i-a fost greu. Astăzi vreau să dansezi primul cu nepoata dumitale.
Bătrânul a început să râdă.
— Eu? La vârsta mea? Abia mă mai țin genunchii!
— Atunci dansăm încet, bunicule, i-am spus.
M-a luat de mână și am pășit împreună în mijlocul curții. Muzicanții au început o melodie veche, pe care bunicul o cânta uneori când lucram împreună în grădină.
M-am sprijinit de umărul lui și am simțit cum îi tremura mâna.
— Bunicule, ai făcut prea mult pentru mine.
— Nu, fata moșului. Eu n-am avut bani să-ți cumpăr o nuntă la restaurant. Dar am avut oameni care te iubesc. Și asta nu se cumpără.
Am început să plâng, iar bunicul m-a strâns la piept.
În jurul nostru, femeile din sat își ștergeau ochii, iar bărbații aplaudau. Bogdan stătea lângă noi, zâmbind cu ochii umezi.
După dans, petrecerea a început cu adevărat.
Sarmalele au fost aduse în oale mari, fripturile au fost împărțite, iar tortul făcut de vecina noastră a fost așezat pe o masă împodobită cu flori din grădină. Nu era perfect, dar fiecare lucru avea în el munca și bunătatea cuiva.
Spre seară, când invitații dansau, am observat că bunicul se așezase pe banca de lângă poartă. M-am dus la el cu două pahare de apă.
— Ești obosit?
— Puțin, mamă. Dar mi-e inima plină.
M-am așezat lângă el.
— Când au anulat restaurantul, am crezut că mi-au distrus nunta.
— Și acum?
Am privit spre curtea luminată, spre Bogdan care dansa cu vecinii și spre mesele la care oamenii râdeau și povesteau.
— Acum cred că mi-au făcut, fără să vrea, cel mai mare bine. Am aflat cine ne este cu adevărat aproape.
Bunicul a zâmbit.
— Să nu uiți asta, fata moșului. Banii ajută, dar nu țin loc de omenie.
După nuntă, eu și Bogdan ne-am întors la apartamentul nostru închiriat din Bacău. Nu aveam mobilă scumpă și nici economii mari, dar aveam liniște.
În săptămânile următoare, părinții lui nu ne-au sunat. Bogdan a încercat de câteva ori să vorbească cu ei, dar Dumitru i-a spus că nu are ce discuta până când nu ne schimbăm hotărârea.
Nu ne-am schimbat-o.
Am continuat să muncim, să economisim și să ne organizăm viața așa cum ne doream.
După aproape două luni, Valeria a venit singură la noi. Nu mai avea tonul poruncitor din ziua nunții.
— Bogdan, am venit să vorbim, a spus ea.
Am invitat-o înăuntru, iar ea s-a așezat pe canapea.
— Am văzut fotografiile de la nuntă. Toată lumea vorbește despre cât de frumos a fost.
Bogdan a încuviințat.
— A fost frumos, mamă.
Valeria a privit spre mine.
— Larisa, îmi pare rău pentru ce v-am făcut. Am crezut că, dacă vă ajutăm cu banii, avem și dreptul să hotărâm unde veți locui. Am greșit.
Nu m-am grăbit să-i spun că totul era uitat.
— M-a durut foarte tare, i-am răspuns. Nu pentru restaurant, ci pentru că ați vrut să ne obligați să trăim cum doriți dumneavoastră.
— Știu. Și îmi pare rău.
Bogdan i-a luat mâna.
— Mamă, vrem să aveți un loc în viața noastră. Dar trebuie să ne respectați alegerile.
Valeria a dat din cap.
Nu toate lucrurile s-au reparat în ziua aceea. Dumitru a rămas supărat mai mult timp, iar relația cu socrii mei a avut nevoie de răbdare și de limite clare.
Dar eu și Bogdan nu am mai acceptat niciodată ca ajutorul financiar să fie folosit drept condiție pentru iubire sau respect.
La un an după nuntă, ne-am întors în curtea bunicului Toader, exact în locul unde dansaserăm prima dată ca soț și soție.
Bătrânul stătea pe aceeași bancă, sub pomul în care fuseseră agățate beculețele.
I-am adus un album cu fotografii de la nuntă. Pe prima pagină era o fotografie cu noi trei: eu, Bogdan și bunicul, în mijlocul curții.
Sub ea scrisesem:
“Omul care ne-a dăruit cea mai frumoasă nuntă, fără să ne ceară nimic în schimb.”
Bunicul a privit fotografia mult timp. Apoi și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
— Fata moșului, eu n-am făcut nimic deosebit.
L-am sărutat pe obraz.
— Ba da, bunicule. Ne-ai arătat că o familie nu se măsoară în câți bani are, ci în câți oameni sunt gata să-i fie alături.
Și, privind curtea aceea simplă, am înțeles că nunta noastră nu fusese salvată de corturi, de mese sau de sarmale.
Fusese salvată de dragostea unui bunic și de bunătatea unui sat întreg.
Iar asta era o avere pe care niciun ultimatum și nicio sumă de bani nu ne-o puteau lua.