Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Notarul a privit spre Sorin, apoi spre noi.
— Domnule Sorin, tatăl dumneavoastră a cerut în mod expres ca mesajul să fie ascultat până la capăt, înainte de a discuta conținutul testamentului.
— Dar ce poate să ne spună? a izbucnit fratele meu. A murit! Nu mai putem schimba nimic!
Marioara și-a strâns geanta în poală și a șoptit:
— Tocmai de aceea a vrut să vă lase mesajul acesta. Mi-a spus că nu mai are timp să aștepte.
Notarul a apăsat din nou pe ecran.
Tata a apărut iar, rezemat de pernele spitalului. Părea mult mai slab decât mi-l aminteam. Avea obrajii supți și mâinile așezate peste pătură. Cu toate acestea, vocea lui era limpede.
— Sorin, băiatul tatei, îți amintești că m-ai sunat în prima zi în care am ajuns la spital? Mi-ai spus că ai o întâlnire importantă și că vii la sfârșitul săptămânii. Te-am așteptat. Apoi mi-ai spus că ai prea mult de lucru. Am înțeles, băiete. Știu că ai familia ta și obligațiile tale.
Sorin și-a coborât privirea.
Tata a făcut o pauză, apoi a continuat.
— Mariana, fata mea, tu mi-ai spus că vii după excursie. Te-am sunat din nou și mi-ai spus că ai rămas peste program. Mi-ai promis că ajungi în weekend. Am așteptat și atunci. Nu m-am supărat, mamă. Mi-am spus că poate chiar ai avut treabă.
Am simțit că mi se strânge pieptul. Îmi aminteam fiecare conversație. Îmi aminteam și felul în care închisesem telefonul, convinsă că mai aveam timp.
Pe ecran, tata a tras aer în piept.
— Ovidiu, tu mi-ai spus că nu poți lipsi de la serviciu. Mi-ai promis că vii când se mai liniștesc lucrurile. Și tu ai avut motivele tale, băiete. Nu sunt aici să vă judec.
Ovidiu și-a acoperit fața cu mâinile.
Tata a privit direct spre camera telefonului.
— Dar vreau să vă spun ce s-a întâmplat în cele trei săptămâni în care v-am așteptat.
În salonul notarului nu se mai auzea nimic.
— Marioara venea în fiecare noapte. Când nu puteam să dorm, îmi vorbea despre nepoții ei și despre grădina pe care o avea acasă. Când îmi era sete și nu puteam să mă ridic, îmi aducea apă. Când mă speriam că poate nu mă mai întorc acasă, stătea lângă mine și mă ținea de mână.
Marioara a început să plângă.
— Într-o noapte, am întrebat-o dacă are copii. Mi-a spus că are o fată plecată în alt oraș și că nu o vede atât de des pe cât și-ar dori. Apoi mi-a spus ceva ce n-o să uit niciodată: “Domnule Petrescu, cât timp sunteți aici, nu trebuie să vă simțiți singur.”
Am simțit cum îmi curg lacrimile pe obraji.
— Știți ce mi-a oferit femeia aceasta? Nu bani, nu promisiuni și nici vreo avere. Mi-a oferit timpul ei. În fiecare noapte, când putea să se odihnească, a ales să mai stea puțin lângă un bătrân care se temea să moară singur.
Sorin s-a ridicat de pe scaun.
— Ajunge! Nu înțeleg de ce trebuie să ne facă să ne simțim vinovați!
Notarul a ridicat o mână.
— Vă rog să lăsați înregistrarea să continue.
Sorin s-a așezat la loc, încruntat.
Tata a continuat:
— Copiii mei, nu v-am cerut să renunțați la serviciu sau să vă lăsați familiile pentru mine. V-am cerut doar să veniți să mă vedeți. Cinci minute. Să vă țin mâna, să vă aud vocea și să știu că nu am trăit degeaba pentru voi.
A făcut o pauză lungă.
— Am muncit toată viața pentru casa din Ploiești. Am reparat-o, am îngrijit grădina și am păstrat fiecare lucru care mi-a amintit de mama voastră. Am crezut că, după ce nu voi mai fi, casa va rămâne în familie și că vă veți întoarce uneori acolo, cu copiii voștri.
Apoi a privit din nou spre cameră.
— Dar am înțeles că o casă nu ține loc de familie. Și că nu are rost să las totul doar pentru că cineva poartă numele meu.
Sorin și-a ridicat capul brusc.
— Ce înseamnă asta?
Notarul a oprit înregistrarea pentru câteva clipe.
— Înainte de a continua, trebuie să vă explic că testamentul a fost întocmit în forma cerută de lege. Domnul Constantin Petrescu și-a exprimat voința în fața mea și a înțeles consecințele deciziei sale.
Sorin s-a întors spre notar.
— A lăsat casa acestei femei?
— Vă rog să mă lăsați să termin, a răspuns notarul.
Marioara stătea nemișcată. Nu părea o femeie care aștepta să primească ceva. Părea doar cineva care ar fi vrut să nu mai audă numele unui om drag rostit la trecut.
Notarul a pornit din nou filmarea.
— Marioara, îți mulțumesc pentru că ai fost lângă mine când mi-a fost frică. Nu știu dacă vei accepta ce am hotărât. Știu doar că nu vreau să te simți obligată să faci nimic pentru mine după ce nu voi mai fi.
Apoi tata s-a uitat din nou spre noi.
— Am decis să-i las Marioarei partea din averea mea de care pot dispune legal, prin testament, cu respectarea drepturilor succesorale prevăzute de lege. Am făcut această alegere în deplină cunoștință de cauză. Nu ca să vă pedepsesc, ci pentru că vreau să răsplătesc omenia cu omenie.
Sorin a lovit masa cu palma.
— Nu se poate! Casa este a familiei! Noi suntem copiii lui!
— Aveți drepturile care vă revin potrivit legii, a răspuns notarul. Dar tatăl dumneavoastră avea dreptul să dispună de partea disponibilă a patrimoniului său.
— Și femeia asta ce a făcut atât de special? a întrebat Sorin, arătând spre Marioara.
Marioara și-a ridicat privirea pentru prima dată.
— Nu am făcut nimic special, domnule Sorin. Mi-am făcut meseria și am încercat să nu las un om singur când îi era frică.
— Atunci de ce ai venit aici? Ai știut că tata ți-a lăsat ceva!
Femeia s-a ridicat, tremurând.
— Nu am venit pentru moștenire. Domnul Petrescu m-a rugat să păstrez filmarea și să o aduc notarului. Dacă aș fi știut că veți crede că am făcut ceva pentru bani, poate că aș fi refuzat să vin.
Am privit-o și mi-am dat seama că, în tot acest timp, nici măcar nu o întrebasem cum îl văzuse pe tata în ultimele zile.
— Doamnă Marioara, am spus încet, vă rog să mă iertați că nu am venit.
Ea s-a uitat la mine cu tristețe.
— Nu mie trebuie să-mi cereți iertare, doamnă Mariana.
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice reproș.
Notarul ne-a prezentat apoi testamentul și ne-a explicat ce prevedea acesta. Tata își păstrase drepturile asupra casei cât trăise, iar prin testament dispusese de partea din patrimoniu de care putea dispune legal. Marioara urma să primească acea parte, în condițiile prevăzute în document, fără să fie încălcate drepturile succesorale ale copiilor.
Sorin a refuzat să mai vorbească. Ovidiu plângea în tăcere.
Eu am rămas cu ochii la telefonul de pe masă. Aș fi vrut să mai aud o dată vocea tatei, să-l întreb dacă mă iertase și să-i spun că îmi pare rău că nu venisem.
Dar nu mai puteam schimba nimic.
În zilele următoare, am mers la casa din Ploiești. Marioara venise și ea să ia câteva lucruri personale pe care tata i le încredințase înainte de moarte. Am găsit în sufragerie fotografia mamei, așezată pe același raft, lângă ceasul vechi.
M-am așezat pe canapea și am început să plâng.
Marioara s-a apropiat încet.
— V-a iubit mult, doamnă Mariana. Chiar și în ultimele zile vorbea despre dumneavoastră și despre frații dumneavoastră.
— Și noi l-am iubit, am spus. Dar ne-am purtat de parcă aveam tot timpul din lume.
A încuviințat.
— Uneori, oamenii își dau seama prea târziu cât de mult înseamnă o vizită.
Înainte să plece, Marioara mi-a întins o cutie mică. Înăuntru se afla ceasul tatei și un bilețel scris de mâna lui.
“Mariana, dacă ai ajuns să citești asta, să știi că nu am așteptat niciodată cadouri de la tine. Am așteptat să te văd. Să-mi povestești despre viața ta și să-mi spui că ești bine. Nu te pedepsi toată viața pentru că ai întârziat. Încearcă să nu mai amâni oamenii pe care îi iubești.”
Am strâns bilețelul la piept.
În lunile care au urmat, am început să-mi vizitez mai des frații. Nu ne-am împăcat peste noapte și nici nu am uitat ce se întâmplase. Dar am învățat să vorbim fără să ne ascundem în spatele scuzelor.
Sorin a recunoscut, într-o seară, că îl speriase gândul de a-și vedea tatăl slăbit. Ovidiu a spus că se simțise neputincios și că preferase să creadă că tata își va reveni.
Eu le-am spus că și eu mă ascunsesem în spatele serviciului și al treburilor zilnice, fiindcă îmi era greu să accept că tata îmbătrânise.
Niciunul dintre noi nu fusese complet lipsit de iubire. Dar fiecare am ales, în felul nostru, să amânăm.
Casa tatei a rămas în Ploiești, cu trandafirii din curte și cu fotografia mamei pe raft. Marioara a respectat dorința lui și a păstrat legătura cu noi. Nu s-a lăudat niciodată cu ce primise și nu ne-a cerut nimic.
Într-o duminică, am mers singură la mormântul tatei. Am dus flori și am stat mult timp lângă cruce.
— Tată, am venit, am șoptit. De data asta am venit.
Știam că nu mă putea auzi, dar aveam nevoie să rostesc acele cuvinte.
Am înțeles că moștenirea lui cea mai importantă nu era casa, nici banii și nici lucrurile pe care le lăsase în urmă.
Era adevărul pe care îl înregistrase în ultimele săptămâni: un om poate avea trei copii și totuși să se simtă singur, iar uneori un străin îi poate oferi ceea ce familia a uitat să-i dea.
De atunci, când tata îmi vine în minte, nu mă mai gândesc doar la testament. Mă gândesc la telefonul pe care l-am lăsat să sune, la vizita pe care am amânat-o și la toate lucrurile pe care le-aș fi putut spune cât încă era în viață.
Și încerc să nu mai amân.