Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Șerban se uita când la mine, când la plicul din mâna mea.
— Sabina, hai să discutăm afară, mi-a spus încet.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Nu, Șerban. Te-am întrebat dacă știai că mama ta vrea să-mi dea 20.000 de lei ca să dispar din viața ta.
Cornelia a intervenit imediat.
— Nu mai face atâta teatru, fată dragă! Eu doar ți-am oferit o soluție civilizată.
M-am întors spre ea.
— Dumneavoastră credeți că mă puteți cumpăra?
A ridicat din umeri.
— Oricine are un preț, Sabina. Mai ales cineva care trăiește dintr-un salariu atât de mic.
Șerban a închis ochii.
— Mamă, te rog, oprește-te!
Am privit spre el.
— Răspunde-mi, Șerban!
A oftat.
— Știam că mama vrea să vorbească cu tine despre relația noastră. Dar nu știam că o să-ți ofere bani.
Am simțit o ușurare care a durat doar câteva secunde.
— Și despre ce trebuia să vorbească?
A coborât privirea.
— Despre faptul că lucrurile între noi nu mai merg chiar atât de bine.
Am rămas nemișcată.
— Poftim?
Cornelia a zâmbit.
— Vezi, Sabina? Nu sunt singura care observă că nu vă potriviți.
Șerban s-a întors furios spre ea.
— Mamă, ajunge!
Dar eu nu-l mai ascultam pe ea.
— Șerban, tu i-ai spus mamei tale că nu mai merge relația noastră?
A încuviințat.
— I-am spus că ne certăm des. Că te simți judecată când vii aici și că eu nu mai știu cum să împac lucrurile.
Am început să plâng.
— Și în loc să vorbești cu mine, ai discutat cu mama ta despre cum să scapi de mine?
— Nu asta am spus!
— Atunci de ce a ajuns să-mi ofere bani?
Șerban a rămas fără răspuns.
Am pus plicul pe dulapul din hol.
— Păstrați-vă banii, doamnă Cornelia. Mama mea m-a crescut cu puțin, dar m-a învățat să nu-mi vând demnitatea.
Cornelia s-a înroșit.
— Nu trebuie să vorbești așa în casa mea!
Am privit-o.
— Aveți dreptate. Este casa dumneavoastră. Tocmai de aceea plec.
Mi-am luat geanta.
Șerban a venit după mine.
M-a ajuns în fața vilei.
— Sabina, așteaptă!
M-am întors.
— Ce mai este?
— Nu vreau să ne despărțim așa.
Am început să plâng.
— Șerban, mama ta m-a făcut servitoare în fața ta. Mi-a oferit bani ca să dispar. Iar tu ai stat acolo și ai încercat să mă scoți din casă înainte să aflu adevărul.
A coborât privirea.
— Mi-a fost teamă că o să iasă scandal.
— Și de mine nu ți-a fost teamă că mă pierzi?
N-a răspuns.
Atunci am înțeles că tăcerea lui era răspunsul.
Am plecat singură.
În metrou, mi-am privit rochia pentru care plătisem 650 de lei.
O cumpărasem ca să nu par săracă lângă familia lui.
Acum mă simțeam mai săracă sufletește decât oricând.
Când am ajuns acasă, am găsit un mesaj de la mama.
“Sabina, ți-am păstrat și ție prăjitură. Vii mâine pe la mine?”
Am început să plâng.
Mama mea nu știa nimic despre ce se întâmplase.
Nu știa că prăjitura făcută de ea fusese pusă deoparte fără să fie gustată.
Nu știa că femeia căreia îi trimisese un dar îmi oferise bani ca să mă îndepărtez de fiul ei.
A doua zi m-am dus la mama.
Când m-a văzut, a înțeles imediat că ceva nu era bine.
— Sabina, ce-ai pățit, fata mea?
M-am așezat lângă ea și i-am povestit totul.
Când am ajuns la cei 20.000 de lei, mama a rămas cu mâna pe piept.
— Ți-a oferit bani ca să-l lași?
Am încuviințat.
— Și i-ai luat?
Am privit-o surprinsă.
— Mamă, cum să-i iau?
M-a îmbrățișat.
— Atunci ai făcut bine, fata mea.
Am început să plâng.
— Dar poate are dreptate. Poate chiar nu sunt potrivită pentru el.
Mama mi-a ridicat bărbia.
— Sabina, faptul că un om are bani nu înseamnă că este mai valoros decât tine. Și faptul că eu am spălat podele nu înseamnă că tu trebuie să mergi cu capul plecat în fața cuiva.
Am plâns mult în ziua aceea.
Dar pentru prima dată după luni întregi nu m-am mai simțit obligată să par altcineva.
Două zile mai târziu, mama a ajuns la camera de gardă din cauza unei creșteri mari a tensiunii.
M-a sunat sora mea, Adela.
Am plecat imediat de la serviciu.
Am stat cu mama până când medicii au evaluat-o și i-au stabilit tratamentul.
Când am ieșit din spital, aveam zece apeluri pierdute de la Șerban.
I-am trimis un mesaj.
“Sunt cu mama la spital. Vorbim altădată.”
Mi-a răspuns după câteva minute.
“Bine. Când te liniștești, trebuie să discutăm și noi.”
Am privit telefonul.
Nici măcar nu mă întrebase ce pățise mama.
Atunci am înțeles cât de puțin știa despre viața mea.
Știa ce rochii îmi cumpăram.
Știa unde lucram.
Dar nu știa că mama avea uneori nevoie de ajutor pentru întreținere.
Nu știa că eu puneam bani deoparte ca să-i cumpăr medicamente.
Și nici nu mă întrebase vreodată cât de greu îmi era să țin pasul cu lumea lui.
După câteva zile, am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea din apropierea Pieței Romane.
Șerban părea obosit.
— Sabina, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
Am rămas tăcută.
— Am vorbit cu mama. I-am spus că nu avea dreptul să-ți ofere bani.
— Și ce ți-a răspuns?
A oftat.
— Că într-o zi o să-i mulțumesc.
Am zâmbit trist.
— Măcar este sinceră.
Șerban mi-a luat mâna.
— Eu nu gândesc ca ea.
L-am privit.
— Dar ai lăsat-o să mă umilească.
A coborât ochii.
— Știu.
— Șerban, de câte ori am plecat de la părinții tăi și am plâns în drum spre casă?
N-a răspuns.
— De câte ori ți-am spus că mă simt privită de sus?
— De multe ori.
— Și ce mi-ai răspuns?
A rămas tăcut.
— Că sunt prea sensibilă. Că trebuie să mă obișnuiesc. Că mama ta nu se schimbă.
Șerban și-a frecat fruntea.
— Am fost laș, Sabina.
Era prima dată când recunoștea.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Știi de ce m-am îndrăgostit de tine? Pentru că lângă tine nu trebuia să mă prefac. Acasă, la ai mei, totul trebuie să fie perfect. Hainele, vorbele, prietenii, serviciul. Dacă greșesc ceva, mama mă critică imediat.
L-am ascultat.
— Dar când ai început să vii cu mine la mesele lor, m-am speriat că o să mă judece și pe mine pentru că te-am ales.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Deci ți-a fost rușine cu mine.
A început să plângă.
— Nu de tine. De ce ar fi spus ei despre mine.
L-am privit îndelung.
— Șerban, pentru mine rezultatul a fost același.
A încuviințat.
— Știu.
Am tras aer în piept.
— Și eu am greșit. Am început să mă compar cu voi. Mi-am cumpărat haine pe care nu mi le permiteam. Am făcut glume răutăcioase despre prietenii tăi. Am ascuns cât de greu îmi este uneori cu banii.
Șerban m-a privit surprins.
— De ce nu mi-ai spus?
Am zâmbit amar.
— Pentru că mă temeam că o să mă privești și tu cum mă privea mama ta.
A rămas tăcut.
— Sabina, putem să încercăm din nou?
M-am uitat la el.
Îl iubeam.
Asta era partea cea mai grea.
Dar îmi aminteam și toate serile în care mă simțisem mică lângă el.
— Șerban, dacă ne împăcăm, ce se schimbă?
— O să vorbesc cu mama.
— Ai mai spus asta.
A coborât privirea.
— Știu.
— Și când o să mă jignească din nou, ce faci?
N-a răspuns imediat.
Atunci am înțeles că încă nu era pregătit să mă apere cu adevărat.
Mi-am retras mâna.
— Cred că trebuie să ne despărțim.
Șerban a început să plângă.
— Sabina, te rog…
— Nu pentru că nu te iubesc. Ci pentru că nu mai vreau să-mi petrec viața încercând să demonstrez că merit să stau lângă tine.
Am rămas câteva minute în liniște.
Apoi ne-am ridicat.
M-a îmbrățișat.
Nu a fost o despărțire cu țipete.
A fost mai dureroasă tocmai pentru că amândoi știam că pierduserăm ceva ce ar fi putut fi frumos.
După o săptămână, mi-a trimis un mesaj.
“Îmi pare rău că n-am avut curaj să te apăr când trebuia. Ai meritat mai mult.”
L-am citit.
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că îl uram.
Ci pentru că aveam nevoie să-mi refac viața fără să aștept mereu ca el să se schimbe.
Au trecut aproape opt luni.
Lucrez în continuare la clinica stomatologică.
Mama este mai bine și își urmează tratamentul.
O vizitez des.
Uneori facem împreună prăjituri, iar ea mă ceartă că pun prea multă nucă.
Am început să pun bani deoparte.
Nu pentru rochii scumpe sau pentru cine elegante.
Ci pentru mine.
M-am înscris la un curs de specializare în administrarea cabinetelor medicale.
Vreau să avansez la serviciu.
Nu ca să demonstrez familiei lui Șerban că sunt suficient de bună.
Ci pentru că îmi doresc eu.
Într-o zi, am găsit în dulap rochia aceea de 650 de lei.
Am privit-o mult timp.
Apoi am îmbrăcat-o și m-am uitat în oglindă.
Era frumoasă.
Dar nu mai aveam nevoie de ea ca să mă simt acceptată.
Am pus-o deoparte și am ieșit la plimbare cu mama.
Pe drum, mi-a spus:
— Sabina, parcă ai început să zâmbești din nou.
Am privit-o.
— Cred că da, mamă.
M-a luat de braț.
— Să nu-ți fie niciodată rușine de unde ai plecat, fata mea.
Am zâmbit.
— Nu-mi mai este.
Nu știu dacă Șerban și-a schimbat relația cu părinții.
Nu știu dacă mama lui a înțeles vreodată cât m-a rănit.
Dar am înțeles eu ceva.
Că diferențele de bani, educație sau obiceiuri nu distrug singure o relație.
O distrug disprețul, rușinea și tăcerea celui care ar trebui să-ți fie alături.
Și că nu trebuie să devii alt om ca să meriți iubirea cuiva.
Mama mea a muncit toată viața făcând curățenie.
Eu lucrez la recepția unei clinici.
Nu avem vilă în Primăverii.
Nu mergem la cine cu oameni importanți.
Dar avem ceva ce nu poate fi cumpărat cu 20.000 de lei.
Demnitatea de a ne privi în oglindă fără să ne fie rușine de cine suntem.
Iar data viitoare când cineva mă va întreba dacă sunt suficient de bună pentru familia lui, voi ști ce să răspund.
Nu eu trebuie să dau examen ca să fiu acceptată.
Și familia aceea trebuie să fie suficient de bună ca să mă primească fără să mă umilească.