Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cum adică și-a luat liber? am întrebat-o pe femeia de la telefon, simțind că mi se înmoaie picioarele.
— Claudia nu lucrează astăzi, doamnă. A cerut două zile libere pentru niște probleme personale. S-a întâmplat ceva?
Am închis după ce i-am mulțumit.
Sofia stătea pe covor, cu ursulețul ei în brațe. Andrei plângea în pătuț, iar Bianca mă întreba de ce nu plecăm la grădiniță.
M-am uitat la ceas.
Era opt fără zece.
Claudia îmi lăsase copilul la ușă, deși îi spusesem limpede că nu pot. Și mă mințise că trebuie să ajungă la serviciu.
Am sunat-o din nou.
De data aceasta a răspuns.
— Ce mai este, Sorina? Sunt ocupată!
— Claudia, am sunat la serviciul tău. Mi-au spus că astăzi ești liberă.
S-a făcut liniște.
— Tu ai sunat la serviciul meu?!
— Da. Pentru că mi-ai lăsat copilul fără acordul meu și nu răspundeai la telefon!
A început să țipe.
— N-ai niciun drept să mă verifici!
— Și tu ai dreptul să-mi lași fetița la ușă și să pleci?
— Aveam și eu nevoie de o zi pentru mine! De opt luni muncesc și cresc singură un copil!
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Claudia, și eu cresc doi copii! Unul este bolnav! Când am avut eu ultima dată o zi pentru mine?
N-a răspuns.
— Vino să-ți iei fetița. Trebuie să merg cu Andrei la medic.
— Nu pot acum. Sunt plecată.
— Unde?
— La un centru de relaxare, dacă vrei să știi! Mi-am făcut o programare și am plătit-o deja!
Am închis ochii.
Opt luni îmi fusese milă de ea.
Opt luni îmi amânasem programările, îmi neglijasem odihna și alergasem după trei copii mici.
Iar ea îmi lăsase fetița bolnavului meu în grijă ca să meargă la relaxare.
— Claudia, ai treizeci de minute să vii sau să trimiți un adult de încredere pe care îl cunosc și pe care îl accepți să o preia. Eu nu pot lipsi de la consultația copilului meu.
— Sorina, nu mă amenința!
— Nu te ameninț. Îți spun că Sofia este responsabilitatea ta și trebuie să găsești o soluție.
A închis.
L-am sunat pe Florin.
— Sora ta este liberă astăzi. Nu are serviciu. A plecat la un centru de relaxare și mi-a lăsat copilul fără să mă întrebe.
Soțul meu a rămas tăcut.
— Florin, mă auzi?
— Da… Dar ești sigură?
— Am vorbit cu ea. Mi-a recunoscut!
A oftat.
— Sorina, poate avea nevoie de o pauză.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Și eu de ce nu am dreptul la o pauză? De ce pauza ei trebuie plătită cu sănătatea mea și cu timpul copiilor noștri?
N-a răspuns.
— Florin, vino acasă. Acum. Dacă sora ta are dreptul să-și rezolve problemele, și tu ai obligația să te ocupi de familia ta.
După câteva secunde, a spus:
— Vorbesc la serviciu și vin.
Până a ajuns, am avut grijă de toți trei.
I-am dat lui Andrei tratamentul recomandat de medic, am pregătit lucrurile pentru consultație și am încercat să o liniștesc pe Sofia.
Fetița nu avea nicio vină.
Când Florin a intrat, a găsit-o pe Bianca plângând pentru că pierduse activitatea de la grădiniță.
Andrei era în brațele mele, fierbinte și agitat.
Sofia stătea lângă ușă și întreba când vine mama.
Soțul meu s-a oprit.
— Sorina, de ce nu mi-ai spus că este atât de greu?
M-am uitat la el.
— Florin, ți-am spus de sute de ori.
A coborât privirea.
Atunci Bianca s-a apropiat de el.
— Tati, mami nu mai are timp să se joace cu mine. Mereu trebuie să aibă grijă de Sofia și de Andrei.
Florin a încremenit.
— Bianca, puiule…
— Și când mami plânge în baie, eu nu știu ce să fac.
Mi-au dat lacrimile.
Nu știam că mă auzise.
Florin s-a uitat la mine.
Pentru prima dată, nu mai avea nicio explicație.
— Du-l pe Andrei la medic, mi-a spus încet. Rămân eu cu fetele până vine Claudia.
L-am privit.
— Ești sigur?
— Da. Sunt și copiii mei, Sorina. Trebuia să înțeleg asta mai devreme.
Am plecat cu Andrei la consultație.
Când m-am întors, Claudia era în sufragerie.
Florin stătea lângă ea, cu brațele încrucișate.
Cumnata mea avea ochii roșii.
— Sorina, chiar trebuia să faci atâta scandal?
Mi-am lăsat geanta jos.
— Claudia, nu eu am făcut scandal. Tu ai plecat și ai lăsat un copil de doi ani și jumătate în grija mea fără să accept.
A ridicat vocea.
— Sunt singură! Nu înțelege nimeni cât de greu îmi este!
Florin a intervenit.
— Claudia, știm că îți este greu. Dar nu poți să hotărăști tu ce face Sorina cu timpul ei.
Cumnata mea s-a întors spre el.
— Acum ții cu nevastă-ta?
— Țin cu ce este corect. Și eu am greșit că am lăsat-o pe Sorina singură cu toate astea.
Claudia a început să plângă.
— Deci nu mă mai ajutați deloc?
Am respirat adânc.
— Te putem ajuta când avem posibilitatea și când stabilim împreună. Dar nu mai pot fi bona Sofiei în fiecare zi.
— Și eu ce fac?
— Vorbești cu tatăl copilului despre obligațiile lui. Cauți o bonă, o creșă sau o altă soluție. Dar nu mai poți să presupui că eu sunt disponibilă permanent.
Claudia și-a luat fetița și a plecat supărată.
În seara aceea, Florin a sunat-o pe mama lui.
Tudorița a răspuns imediat.
— Florin, am auzit ce i-a făcut Sorina surorii tale!
Soțul meu a închis ochii.
— Mamă, Claudia și-a lăsat copilul la noi fără să întrebe și a plecat la relaxare.
— Și ce dacă? Este sora ta!
— Tocmai pentru că este sora mea vreau să o ajut. Dar nu pe seama soției mele.
Tudorița a început să plângă.
— Te-a întors Sorina împotriva familiei!
Florin a răspuns rar:
— Mamă, Sorina și copiii mei sunt familia mea. Nu mai vreau să aud că este egoistă pentru că nu poate crește trei copii în fiecare zi.
A închis telefonul.
M-am uitat la el.
— Florin, chiar ai înțeles?
S-a apropiat și m-a luat în brațe.
— Am înțeles prea târziu. Îmi pare rău.
Nu l-am iertat imediat.
Eram prea obosită și prea rănită.
Dar în zilele următoare am văzut că începea să facă lucrurile altfel.
Dimineața pregătea el micul dejun când programul îi permitea.
Seara se ocupa de copii, iar eu puteam să fac un duș fără grabă.
În weekend ieșea cu Bianca în parc și îl lua uneori și pe Andrei, ca eu să mă pot odihni.
Nu mai aștepta să-i spun de fiecare dată ce trebuia făcut.
După două săptămâni, Claudia ne-a sunat.
Găsise o vecină care acceptase să stea cu Sofia câteva ore pe zi, contra cost.
Dar nu avea suficienți bani.
Florin a propus să contribuim temporar cu o sumă pe care ne-o permiteam, până când Claudia își organiza cheltuielile și lămurea situația pensiei de întreținere cu tatăl fetiței.
Am acceptat, cu o condiție.
— Florin, vreau să fie o sumă clară, stabilită împreună. Nu vreau să ne trezim că plătim tot și că eu trebuie din nou să mă ocup de copil.
A încuviințat.
— Așa facem.
Claudia nu a fost mulțumită la început.
Dar, după câteva săptămâni, a recunoscut că îi era mai ușor să aibă un program stabil.
Eu am început să merg la consiliere, la recomandarea medicului de familie.
Aveam nevoie să înțeleg de ce mă simțeam vinovată de fiecare dată când spuneam nu.
La prima ședință am plâns aproape tot timpul.
I-am povestit psiholoagei cum ajunsesem să mă tem de soneria de la ușă.
Cum îmi ascundeam oboseala.
Cum mă simțeam o mamă rea dacă nu reușeam să ajut pe toată lumea.
M-a ascultat și mi-a spus:
— Sorina, faptul că cineva are nevoie de ajutor nu înseamnă că dumneavoastră sunteți obligată să vă sacrificați sănătatea.
Am început să înțeleg.
Nu peste noapte.
Dar încet.
După câteva luni, Claudia m-a rugat să stau cu Sofia într-o sâmbătă.
Avea o programare medicală și vecina nu era disponibilă.
De data aceasta m-a întrebat cu trei zile înainte.
M-am uitat la programul nostru.
Florin era acasă.
Copiii erau sănătoși.
Am acceptat pentru două ore.
Când a venit, Claudia mi-a spus:
— Sorina, îți mulțumesc. Știu că nu ești obligată.
Am privit-o surprinsă.
Era prima dată când auzeam asta de la ea.
— Cu plăcere, Claudia. Când pot, te ajut.
A zâmbit.
— Și îmi pare rău pentru ziua aceea. N-ar fi trebuit să plec după ce mi-ai spus că nu poți.
Am încuviințat.
— M-a durut mult.
— Știu.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Dar am început să ne respectăm mai mult.
Tudorița a rămas supărată o perioadă.
Apoi, într-o duminică, a venit la noi și a sunat înainte.
A adus câteva fructe pentru copii.
Când am rămas singure, mi-a spus:
— Sorina, poate am fost prea aspră cu tine.
Am privit-o.
— Doamnă Tudorița, eu nu am vrut niciodată să o las pe Claudia fără ajutor. Dar aveam nevoie să mă vedeți și pe mine.
A coborât privirea.
— Ai dreptate. M-am gândit numai la fata mea.
Nu am spus nimic.
Apoi a adăugat:
— Și tu ești fata cuiva. Și tu ai nevoie de odihnă.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Pentru prima dată, soacra mea recunoștea că și eu contam.
Au trecut aproape opt luni de atunci.
Andrei este mai mare și merge la creșă câteva ore pe zi.
Bianca a început grupa mare la grădiniță.
Eu mă pregătesc să mă întorc la serviciu.
Claudia are acum un program de îngrijire pentru Sofia și nu mai presupune că sunt disponibilă oricând.
Uneori fetițele se joacă împreună la noi.
Alteori mergem cu toții în parc.
Dar vizitele sunt stabilite dinainte.
Și, dacă spun că nu pot, nimeni nu mai lasă un copil la ușa mea.
Într-o seară, Bianca a venit la mine cu o foaie desenată.
— Mami, uite ce am făcut!
M-am așezat lângă ea.
Pe hârtie eram noi patru.
Eu, Florin, Bianca și Andrei.
Toți aveam zâmbete mari.
— De ce suntem toți veseli? am întrebat-o.
Bianca a zâmbit.
— Pentru că acum ai timp să te joci cu noi.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
Am luat-o în brațe.
În urmă cu opt luni credeam că trebuie să spun mereu da ca să fiu o noră bună și o cumnată iubitoare.
Acum știam că nu este așa.
O familie nu înseamnă că unul singur trebuie să renunțe la tot pentru ca ceilalți să fie mulțumiți.
Ajutorul adevărat se cere, nu se impune.
Se oferă când este posibil, nu prin vinovăție și amenințări.
Iar un copil nu trebuie lăsat niciodată în grija cuiva care a spus clar că nu poate să-l supravegheze.
Claudia rămâne sora soțului meu.
Sofia rămâne nepoata noastră, pe care o iubim.
Dar eu nu mai sunt bona gratuită a întregii familii.
Sunt Sorina.
Sunt mamă, soție și un om care are dreptul să fie obosit, să se odihnească și să spună nu.
Iar copiii mei au acum ceva ce aproape pierduseră.
O mamă care poate să stea lângă ei fără să simtă că trebuie să alerge mereu să salveze viața altcuiva.