Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu ținea caietul deschis și privea ultima pagină. Sub programarea la dentist, anulată de două ori, erau câteva rânduri scrise cu pix roșu.
— Ana, de când ai început să pui bani deoparte ca să pleci?
M-am așezat pe marginea canapelei.
— De trei luni.
A rămas nemișcat.
— Vrei să mă părăsești?
— Nu știu, Radu. Dar am început să strâng câte cincizeci de lei când puteam, ca să am unde să mă duc dacă nu mai rezist.
A întors caietul spre mine.
— Ai pus deoparte doar șase sute de lei.
— Știu. Atât am reușit.
M-a privit de parcă abia atunci mă vedea.
— Ana, eu credeam că ne descurcăm.
— Tu credeai că ne descurcăm pentru că, atunci când nu ajungeau banii, eu renunțam la ceva. La dentist, la haine, la o vizită la sora mea. Tu nu vedeai decât că frigiderul era plin și facturile se plăteau, când reușeam să le plătesc.
Radu a închis caietul.
— Îmi pare rău.
— Nu vreau să-mi mai spui asta. Vreau să faci ceva.
În noaptea aceea, am dormit separat.
Eu în dormitor, el pe canapeaua din sufragerie.
Dimineața, când m-am trezit la patru și jumătate, Radu era deja în picioare.
Spălase vasele, pregătise cafeaua și pusese într-o caserolă două sandvișuri pentru mine.
— Ana, astăzi merg să caut de lucru.
L-am privit fără să zâmbesc.
— Sper să fie adevărat.
Când m-am întors de la brutărie, l-am găsit pe balcon, vorbind la telefon cu mama lui.
Ușa era întredeschisă.
— Mamă, nu cumpărăm frigiderul și mașina de spălat.
Vocea soacrei se auzea până în hol.
— Radu, te-a întors nevastă-ta împotriva noastră!
— Nu, mamă. Ana are dreptate. Nu putem cumpăra electrocasnice de aproape opt mii de lei când noi avem restanțe la întreținere.
— Dar frigiderul nostru este vechi!
— Dacă se strică, căutăm o soluție potrivită cu banii pe care îi avem. Acum funcționează.
A urmat o tăcere.
Apoi soacra a întrebat:
— Și nouă cine ne mai trimite bani?
Radu a răspuns mai ferm decât îl auzisem de multă vreme.
— Deocamdată, nimeni. Ana nu mai plătește cheltuielile voastre. Când mă angajez, discutăm despre ajutorul de care aveți cu adevărat nevoie.
— Asta te-a învățat ea să spui?
— Nu, mamă. Asta trebuia să spun eu de mult.
Când a închis, m-a văzut în prag.
— Ai auzit?
— Da.
— Am vorbit serios.
Am încuviințat.
— Atunci să vedem ce faci de mâine.
În zilele următoare, Radu a început să trimită cereri de angajare.
A mers la două interviuri.
La primul i s-a oferit un salariu mai mic decât avusese la atelier. La al doilea, programul presupunea schimburi de noapte.
A venit acasă descurajat.
— Ana, parcă nimeni nu mai caută oameni cu experiența mea.
M-am așezat lângă el.
— Radu, poate că nu vei găsi imediat serviciul pe care îl vrei. Dar trebuie să începi de undeva.
A încuviințat.
— Știu.
După o săptămână, a avut un interviu la un depozit de materiale de construcții.
S-a pregătit toată seara.
Dimineața și-a călcat singur cămașa și a plecat cu aproape o oră mai devreme.
Când s-a întors, avea ochii roșii.
— Nu m-au ales.
Și-a aruncat geaca pe fotoliu și s-a întins pe canapea.
În următoarele două zile aproape că n-a mai vorbit.
Am simțit cum mă cuprinde aceeași teamă.
Că totul se va întoarce la cum fusese înainte.
În a treia seară, m-am așezat în fața lui.
— Radu, te înțeleg că ești dezamăgit. Dar nu putem reveni la situația de dinainte.
— Știu, Ana.
— Atunci mâine te ridici și cauți din nou. Eu nu mai pot duce singură totul.
A doua zi a plecat.
Nu l-am întrebat unde.
Seara mi-a arătat trei confirmări pentru cereri de angajare.
După încă două săptămâni, a primit un telefon de la un depozit din apropierea Ploieștiului.
Îl chemau pentru un post de lucrător în gestiune, cu program în schimburi.
Salariul era mai mic decât cel de la atelier.
Dar a acceptat.
Când mi-a spus, am simțit o ușurare pe care nu o mai cunoscusem de luni întregi.
— Încep luni, Ana.
— Mă bucur, Radu.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
Încă eram obosită și încă mă durea tot ce se întâmplase.
Dar pentru prima dată vedeam că promisiunile lui începeau să se transforme în fapte.
În următoarele săptămâni, am făcut împreună un buget.
Am pus pe primul loc chiria, întreținerea restantă, utilitățile, mâncarea și transportul.
Am stabilit cât contribuie fiecare, în funcție de veniturile noastre.
Radu a început să se ocupe de cumpărături și de o parte din treburile casei.
Nu a devenit peste noapte un alt om.
Uneori uita să pună rufele la spălat sau se plângea că este obosit după schimbul de noapte.
Dar când îi spuneam că și eu sunt obosită, nu mai răspundea că n-a avut stare.
Se ridica și făcea ce era de făcut.
La sfârșitul primei luni, a primit salariul.
În seara aceea, când am ajuns acasă, am găsit pe masă un plic.
Înăuntru erau 1.200 de lei.
— Ce sunt banii aceștia? am întrebat.
Radu a venit din sufragerie.
— Pentru dentist.
Am vrut să-i împing înapoi.
— Radu, avem restanțe de plătit.
— Am pus separat și partea mea pentru cheltuielile casei. Am calculat împreună. Banii aceștia sunt pentru programarea ta.
M-am uitat la el.
— Nu trebuia să-mi cumperi nimic.
A clătinat din cap.
— Nu-i cadou. Sunt partea mea din casă. Tu fă-ți programarea.
Am început să plâng.
Nu pentru că îmi dăduse bani.
Ci pentru că, după zece luni, cineva se gândise și la mine.
M-am programat la dentist chiar a doua zi.
Tratamentul a necesitat mai multe vizite și am folosit și bani din economiile mele.
Dar nu l-am mai amânat.
Între timp, soacra mea continua să-l sune pe Radu.
— Ana te-a schimbat, îi spunea. Înainte erai un băiat bun, acum nu mai vrei să-ți ajuți părinții.
Într-o duminică, Radu a mers singur la Buzău.
Când s-a întors, mi-a povestit că părinții lui erau supărați.
— Mama spune că nu te mai recunoaște.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că nici eu nu m-am purtat cum trebuia cu tine. Și că nu mai vreau să repet greșeala.
L-am privit în tăcere.
— Radu, nu vreau să te despart de părinții tăi.
— Știu. Dar nici nu mai pot să-ți cer să-i întreții.
Am început să discutăm mai deschis despre bani.
Dacă părinții lui aveau nevoie de medicamente sau de un ajutor real, verificam împreună ce puteam face.
Dar nu mai acceptam să facem datorii pentru cumetrii, televizoare sau electrocasnice care încă funcționau.
După aproape trei luni de la ceartă, soacra m-a sunat.
— Ana, am auzit că Radu s-a angajat.
— Da, mamă.
— Și acum vă descurcați mai bine?
— Încercăm.
A ezitat.
— Poate am exagerat atunci cu frigiderul.
Am rămas surprinsă.
— M-a durut felul în care mi-ați vorbit.
— Știu. Dar și noi avem greutățile noastre.
— Înțeleg. Numai că nu putem rezolva greutățile tuturor dintr-un singur salariu.
A tăcut.
Nu mi-a cerut iertare direct.
Dar nici nu mi-a mai cerut să cumpăr frigiderul.
În lunile următoare, lucrurile s-au așezat încet.
Am achitat restanța la întreținere.
Mi-am cumpărat o pereche nouă de ghete, fără să mai lipesc talpa celor vechi.
Am mers la ziua nepoatei mele și i-am dus un cadou simplu, ales cu drag.
Radu a continuat să lucreze la depozit.
Uneori venea acasă epuizat, cu mâinile murdare și cu spatele înțepenit.
Într-o seară, s-a așezat lângă mine și mi-a spus:
— Ana, acum înțeleg cum te simțeai când veneai de la brutărie și găseai vasele nespălate.
Am zâmbit trist.
— Ți-am spus de multe ori.
— Știu. Doar că n-am vrut să aud.
Nu am uitat cele zece luni în care am dus singură aproape toate responsabilitățile.
Dar am început să am din nou încredere în el, puțin câte puțin.
Nu pentru că îmi promisese că se schimbă.
Ci pentru că, în fiecare dimineață, se ridica și mergea la muncă.
Pentru că spăla vasele fără să-i cer.
Pentru că nu mai trimitea bani părinților fără să discutăm.
Și pentru că învățase să mă întrebe dacă sunt bine, nu doar dacă mai avem bani.
Într-o dimineață, înainte să plec la brutărie, l-am găsit în bucătărie pregătind cafeaua.
Mi-a întins o cană și mi-a zâmbit.
— Ai grijă de tine, Ana.
Am luat cana și l-am privit.
Nu aveam o casă mare, nici o mașină scumpă și nici economii impresionante.
Dar aveam, în sfârșit, un soț care începuse să înțeleagă că o familie nu poate sta pe umerii unui singur om.
Și că dragostea nu înseamnă să-i ceri celui de lângă tine să se sacrifice până nu mai rămâne nimic din el.
Ci să pui și tu umărul, înainte să fie prea târziu.